Economie
Înainte de anii 1960, economia thailandeză se baza în principal pe producția de orez și alte alimente și bunuri pentru consumul intern și de orez, cauciuc, tec și staniu pentru export. Guvernul a început apoi să promoveze trecerea de la agricultură la producția de textile, bunuri de consum și, în cele din urmă, de componente electronice pentru export. Până în anii 1980, Thailanda se angajase pe o cale solidă de industrializare; chiar și criza economică de la sfârșitul secolului al XX-lea nu a făcut decât să încetinească, dar nu a oprit, această transformare economică.
Din 1963 până în 1997, economia thailandeză a fost una dintre cele cu cea mai rapidă creștere din lume. Adoptarea primului plan național de dezvoltare în 1963 a stimulat trecerea de la agricultură la industrie. În anii ’80 și ’90 au apărut numeroase industrii orientate spre export, în principal în zonele din jurul Bangkokului. Migrația pe scară largă a femeilor și bărbaților tineri din comunitățile rurale către zona metropolitană Bangkok a secătuit forța de muncă din mediul rural. Cei care au continuat să se ocupe de agricultură au apelat din ce în ce mai mult la mașini pentru a suplini lipsa de forță de muncă, ceea ce a dus la o schimbare a economiei rurale de la agricultura de subzistență la agricultura orientată spre piață. Cea mai mare parte a investițiilor în noile tehnologii din sectorul agricol a provenit din economiile membrilor de familie care plecaseră să muncească în orașe.
Complexele hidroelectrice necesare pentru a susține creșterea economiei industriale au strămutat mii de săteni din casele și câmpurile lor, au inundat suprafețe mari de pădure, au transformat modelele de inundații și au redus oferta de pește, de care mulți depind pentru a-și asigura existența. În anii 1980, sătenii au organizat demonstrații în masă pentru a protesta față de compensațiile inadecvate acordate celor strămutați; acestora li s-au alăturat ecologiști și activiști sociali mobilizați de impactul negativ al acestor proiecte. Alte proteste de amploare au fost organizate împotriva politicilor guvernamentale care promovează exploatarea comercială a pădurilor. Aceste proteste, împreună cu preocupările crescânde ale clasei de mijloc cu privire la mediu, au stimulat guvernele de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI să întreprindă proiecte cu o mai mare sensibilitate față de problemele de mediu decât cea de care dăduseră dovadă guvernele anterioare.
Industriile orientate spre export și instituțiile financiare, în special cele create în anii ’80 și ’90, s-au bazat foarte mult pe capitalul străin, ceea ce a făcut ca economia thailandeză să fie mai vulnerabilă la schimbările în condițiile economice globale. În 1997, o scădere bruscă și rapidă a valorii monedei thailandeze, baht-ul, a declanșat o criză financiară care s-a extins rapid la alte țări asiatice. Criza nu numai că a scos la iveală dependența excesivă a Thailandei de capitalul străin, dar a atras, de asemenea, atenția asupra consecințelor dezvoltării inegale și asupra slăbiciunilor din mai multe sectoare ale economiei. La începutul secolului XXI, economia începuse să se redreseze, însă criza economică și apariția unei ordini politice mai democratice au făcut ca politicile economice să devină obiectul unei dezbateri publice intense. O lovitură de stat în septembrie 2006 a reaprins incertitudinile privind viitorul economiei thailandeze. În timp ce anunța, anula și, ulterior, reintroducea diverse restricții asupra investițiilor străine, guvernul interimar a promovat filozofia regelui privind „economia de suficiență”, un ideal care pune accentul pe autosuficiență și pe moderația în consum, fără a respinge investițiile capitaliste.
.