Arhat, (sanscrită: „cel care este vrednic”) , Pali arahant, în budism, o persoană desăvârșită, cineva care a dobândit înțelegerea adevăratei naturi a existenței și a atins nirvana (iluminarea spirituală). Arhatul, după ce s-a eliberat de legăturile dorinței, nu va mai renaște.
Starea de arhat este considerată în tradiția Theravada ca fiind scopul propriu al unui budist. Patru stadii de realizare sunt descrise în textele Pali: (1) starea de „intrus în curent” – adică, un convertit (sotapanna)-atinsă prin depășirea convingerilor false și a îndoielilor cu privire la Buddha, învățătura (dhamma) și ordinul (sangha), (2) „cel care se întoarce o singură dată” (sakadagamin), care va renaște o singură dată în acest tărâm, o stare obținută prin diminuarea poftei, a urii, și iluzia, (3) „cel care nu se întoarce” (anagamin), care, după moarte, va renaște într-un rai mai înalt, unde va deveni un arhat, o stare obținută prin depășirea dorinței senzoriale și a relei voințe, pe lângă realizările din primele două stadii, și (4) arhatul. Cu excepția unor circumstanțe extraordinare, un bărbat sau o femeie poate deveni arhat doar în timp ce este călugăr sau călugăriță.
Budiștii Mahayana critică idealul de arhat pe motiv că bodhisattva este un obiectiv mai înalt de perfecțiune, deoarece bodhisattva face jurământul de a deveni un buddha pentru a lucra pentru binele celorlalți. Această divergență de opinie continuă să fie una dintre diferențele fundamentale dintre tradițiile Theravada și Mahayana.
În China, precum și în Coreea, Japonia și Tibet, arhații (chinezul lohan, japonezul rakan) erau adesea reprezentați pe pereții templelor în grupuri de 16 (mai târziu mărite la 18, sau chiar 500). Ei reprezintă 16 discipoli apropiați ai lui Buddha care au fost însărcinați de acesta să rămână în lume și să nu intre în nirvana până la venirea următorului buddha, pentru a le oferi oamenilor obiecte de cult.