Care este adevărata utilitate practică a unei cărți de despărțire? Atunci când se termină o relație importantă, îți imaginezi că te afli într-o situație complet singulară, că nimeni altcineva nu a mai îndurat exact situația rafinat de dureroasă prin care te zbați în prezent. Intuitiv, crezi că sentimentele tale sunt unice, sui generis, dar este cumva liniștitor sau înălțător să te împiedici de dovezi că nu este așa. Plăcerea de a asculta anumite cântece sau de a citi anumite cărți constă în faptul că, după o perioadă obligatorie și utilă de izolare dezorientantă, ele te primesc înapoi în cercul uman. Este ciudat de liniștitor să constați că nu ești unic, adică singur, că aceeași tragedie s-a întâmplat și în cazul altor oameni, iar aceștia au supraviețuit în mod misterios. (După cum spunea Shakespeare: „Oamenii au murit din când în când, iar viermii i-au mâncat, dar nu din dragoste”).
Ceea ce urmează este lista mea cu cele mai bune trei cărți de despărțire din toate timpurile:
Îndrăgostiți de Alfred Hayes
The New York Review of Books reeditează această capodoperă pierdută a literaturii de despărțire, publicată inițial în 1953, iar când am dat peste ea, m-am gândit: „Cum am reușit să ajung atât de departe în viață fără să citesc această carte?”. Un bărbat care a citit-o mi-a spus: „Este grozavă, nu-i așa? Nu voi mai ieși niciodată la întâlniri”. Ambele mi se par răspunsuri complet rezonabile la Îndrăgostiți. Este un roman de o observație necruțătoare, cu propoziții de o frumusețe de inimă. (Este imposibil să nu te lași sedus de pasaje precum: „Singurul lucru pe care nu l-am pierdut, m-am gândit, este capacitatea de a suferi. Suntem buni la suferință. Dar este o suferință atât de zgomotoasă. Nu-i deranjăm niciodată pe vecini cu ea. Ne prăbușim, dar ne prăbușim în cel mai disciplinat mod. Ăștia suntem noi. Asta suntem cu siguranță noi. Cei care se prăbușesc disciplinat”).
Întreaga carte este monologul mohorât al unui bărbat care stă la un bar și îi povestește unei femei despre o aventură vânătă care l-a bântuit. (Unul dintre lucrurile inteligente și elegante ale cărții este că elegia pentru aventura pierdută este, de asemenea, preambulul pentru una nouă; este în același timp un rechizitoriu feroce la adresa iubirii și o discuție cu o femeie frumoasă). În aventura care îl obsedează pe bărbat, el a fost evaziv, neangajat, ironic. Dar când femeia în cauză fuge cu un bărbat bogat și se căsătorește cu el, el este pierdut: „Devenea dureros să te gândești. Părea că în mine existau zone întregi de care trebuia să fiu atent. Îmi simțeam mintea, ca o labă, tresărind de la anumite amintiri ascuțite. Conțineam, în mod evident, o serie de idei rănite.”
Descrierea lui Hayes a unei excursii eșuate pe care cei doi îndrăgostiți au făcut-o la Jersey Shore este una dintre cele mai mari scene de alienare romantică scrise vreodată. El punctează cu o precizie magnifică dorința disperată de iubire și recunoașterea faptului că aceasta se îndepărtează: Este una dintre cele mai confuze stări pe care doi oameni le pot întâlni, iar a o vedea redată în cuvinte este un lucru rar și minunat.
Ani lumină de James Salter
În această carte dureros de frumoasă, Salter reușește cumva să surprindă luxurianța unei căsnicii înfloritoare și declinul ei simultan. („Viața este vreme. Viața este mese. Prânzuri pe o cârpă cu pătrățele albastre pe care s-a vărsat sare. Mirosul de tutun. Brie, mere galbene, cuțite cu mâner de lemn”). El evocă splendoarea vieții de zi cu zi, ritmurile iubirii, ale unei familiarități uzate și confortabile, alături de neliniștea fără cuvinte, de nemulțumirile crescânde. (” … și le citește, așa cum o face în fiecare seară, ca și cum le-ar uda, ca și cum ar întoarce pământul la picioarele lor.”) Cumva, vedem în acest portret elaborat și complex al vieții domestice atât măreția și posibilitatea transcendentă a familiei, cât și insuficiența zdrobitoare a acesteia, ceea ce reprezintă o performanță literară uimitoare, aproape imposibilă. Cartea este, în cele din urmă, despre cum se ciocnesc fericirea și neliniștea, despre sfârșiturile împletite în începuturi, despre imperceptibilele schimbări de inimă, despre elegiile incipiente încorporate în cele mai calde, mai sigure și mai fericite momente ale noastre. Dacă adevărata întrebare la care vrem să primim răspuns în romanele de despărțire este cum se stinge o iubire vie și apăsătoare, această carte se apropie mai mult decât oricare alta pe care am citit-o vreodată de a răspunde la ea.
Sfârșitul aventurii de Graham Greene
În acest clasic al genului, Greene surprinde starea de răutate naturală care apare după iubire: „Aceasta este o înregistrare a urii mult mai mult decât a iubirii”, scrie el. Personajul său principal, Bendrix, nu se teme să-și exprime furia nestăpânită față de fosta sa iubită: „Nimic nu m-ar fi încântat mai mult decât să aud că era bolnavă, nefericită, pe moarte”.
Romanul, ca toate romanele lui Greene, îmbină o poveste perfect închegată cu meditații existențiale. Amanta sa scrie în jurnalul ei: „Uneori, după o zi în care am făcut dragoste de mai multe ori, mă întreb dacă nu este posibil să ajungem la un sfârșit al sexului, și știu că și el se întreabă și se teme de acel punct în care începe deșertul. Ce ne facem în deșert dacă ne pierdem unul pe celălalt? Cum se continuă să trăim după aceea?”.
Aici, ca și în alte locuri, Greene ia ca subiect misterele implicării sexuale: „Actul sexual poate să nu fie nimic, dar când ajungi la vârsta mea înveți că în orice moment se poate dovedi a fi totul.”
O altă mare literatură de despărțire, dacă ar mai fi nevoie, ar include câteva povestiri din Licks of Love a lui John Updike, Independence Day a lui Richard Ford, anumite poeme ale lui Robert Lowell și primul capitol uimitor de ironic din The Company She Keeps a lui Mary McCarthy.