Genetica și PTSD
Alterările fiziologiei corporale și ale chimiei, structurii și funcției creierului în PTSD pot fi produsul nu numai al expunerii la experiențe traumatice, ci și al constituției genetice a persoanei care trăiește o traumă psihologică. Un prim pas în stabilirea unei relații între orice tulburare, inclusiv PTSD, și genetică este de a determina dacă persoanele cu moșteniri genetice similare (cum ar fi copiii și părinții) sau identice (cum ar fi gemenii identici) au o înclinație similară de a dezvolta tulburarea respectivă. Studiile „familiale” privind PTSD au arătat că părinții unui copil care dezvoltă PTSD au o probabilitate mai mare de a suferi de PTSD decât alți părinți și că copiii al căror părinte dezvoltă PTSD au o probabilitate mai mare de a suferi de PTSD decât alți copii (Koenen, Moffitt, Poulton, Martin, & Caspi, 2007). Un studiu clasic realizat de Yehuda, Halligan și Bierer (2001) a constatat că copiii adulți ai supraviețuitorilor Holocaustului ai căror părinți au avut PTSD au fost mai susceptibili de a dezvolta PTSD decât alți copii adulți ai supraviețuitorilor Holocaustului ai căror părinți nu au avut PTSD.
Studiile care compară gemeni identici versus gemeni fraternali oferă un test mai specific al rolului geneticii în PTSD decât studiile de familie, deoarece orice diferențe între aceste două tipuri de gemeni este mai probabil să se datoreze echivalenței genetice unice a gemenilor identici decât altor factori de risc sau de protecție pentru PTSD pe care membrii familiei i-ar putea avea în comun, cum ar fi experiențele lor de viață în familie în timpul creșterii sau statutul socio-economic al familiilor lor. Studiile pe gemeni permit cercetătorilor să estimeze cu precizie măsura în care genetica contribuie la PTSD, deoarece gemenii identici (monozigoți) împărtășesc 100% din genele lor, în timp ce gemenii fraternali (dizigoți) împărtășesc în medie 50% din genele lor, iar gemenii (dacă nu sunt separați unul de celălalt) împărtășesc același mediu familial (deși, desigur, pot exista diferențe în ceea ce privește experiențele familiale exacte ale fiecărui geamăn). Studiile cu gemeni au arătat că genele reprezintă aproximativ 30-45% din riscul de a dezvolta PTSD (Koenen et al., 2007; Sartor et al., 2012). Aceste constatări ajută la explicarea motivelor pentru care nu toate persoanele care sunt expuse la aceleași traume psihologice sau la traume similare dezvoltă PTSD: la fel ca în cazul majorității afecțiunilor medicale sau psihiatrice, punctele forte și vulnerabilitățile biologice ale fiecărei persoane joacă un rol în a determina dacă expunerea la factori de stres traumatici va duce sau nu la PTSD, precum și dacă PTSD va persista sau se va recupera după ce a apărut.
Localizarea genelor precise care joacă un rol în PTSD necesită studii mai detaliate ale moleculelor specifice care alcătuiesc genele. Există aproximativ 20.000-25.000 de gene în genomul uman, dar majoritatea (peste 99%) sunt împărtășite de toate ființele umane. Cu toate acestea, diferențele dintre oameni nu se bazează pur și simplu pe o anumită genă, ci pe mici porțiuni de gene care se numesc „polimorfisme nucleotidice unice” (SNP pe scurt) – dintre care există aproximativ 3 milioane la oameni – și pe combinații de SNP numite „alele”. Alelele sunt diferențe în structura genelor (cum ar fi mai scurte sau mai lungi) care pot face ca aceeași genă să funcționeze diferit. Având în vedere cantitatea enormă de diferențe mici, dar potențial semnificative, în genele umane (alele), căutarea celor mai probabile „gene candidate” care pot duce la PTSD este foarte dificilă. Din fericire, genele pot fi distinse pe baza funcției lor în reglarea chimiei și a funcțiilor creierului, cum ar fi dacă influențează producția sau acțiunea unor substanțe neurochimice (de ex, noradrenalină, serotonină sau dopamină) care, la rândul lor, influențează funcția unor zone ale creierului (cum ar fi axa HPA, locus coeruleus și sistemul limbic și cortexul prefrontal) despre care se știe că sunt asociate cu PTSD.
Numeroase gene candidate au fost studiate în legătură cu PTSD (31 de gene candidate) cu rezultate pozitive, negative și contradictorii (Voisey, Young, Lawford, & Morris, 2014). Au existat, de asemenea, patru studii de asociere la nivelul genomului (GWAS) care au identificat patru gene ca fiind asociate cu PTSD, inclusiv RORA (Logue et al., 2013), incRNA (Guffanti et al., 2013), SNP intergenic (Xie et al., 2013) și SLC18A2 (Solovieff et al., 2014). Studiile GWAS sunt puternice, deoarece examinează un număr foarte mare de gene candidate și SNP-urile asociate acestora; cu toate acestea, în consecință, acestea necesită eșantioane de dimensiuni foarte mari (de exemplu, >1000). Realizarea acestor studii va necesita combinarea seturilor de date din diferite locații de proiect și formarea unor relații de colaborare între cercetători – o direcție pe care mulți cercetători în domeniul geneticii au început să o urmeze.
În ultimul deceniu, o rafinare suplimentară a cercetării în domeniul geneticii comportamentale – adică studiul rolului geneticii în comportament, emoție și gândire – s-a dovedit a fi promițătoare pentru identificarea diferențelor genetice care pot fi asociate cu PTSD și probleme conexe (cum ar fi depresia și agresivitatea). S-a demonstrat că o anumită alelă a unei gene care influențează activitatea serotoninei în creier – numită alela „short-short” a genei „transportorului de serotonină” 5HTTLPR – face diferența între persoanele care dezvoltă depresie la vârsta adultă după ce au trecut prin adversități în copilărie (cum ar fi abuzul, sărăcia sau violența; Caspi et al., 2003) și persoanele care au dezvoltat PTSD după ce au trecut prin uraganul Katrina și cele care nu au făcut-o (Kilpatrick et al., 2007). Alela genei transportatorului de serotonină short-short a fost, de asemenea, asociată cu un risc crescut de depresie în rândul copiilor maltratați, dar numai a celor care au avut un sprijin social scăzut (Kaufman et al., 2004). Un studiu al genei transportatorului de dopamină a constatat că o anumită alelă a fost asociată cu PTSD doar în rândul persoanelor cu un nivel ridicat de consum de alcool (Young et al., 2002). Astfel, s-ar putea ca problemele posttraumatice (inclusiv depresia, precum și PTSD) să fie mai probabile atunci când persoanele care sunt expuse la factori de stres traumatici au atât o vulnerabilitate genetică, cât și factori de risc suplimentari (cum ar fi abuzul de alcool) sau factori de protecție deficitari (cum ar fi sprijinul social).
În timp ce este clar că vulnerabilitatea genetică joacă un rol în PTSD, mai sunt încă multe de învățat despre genele/alelele specifice care sunt implicate și despre modul în care acestea interacționează cu mediul și experiența persoanei înainte și după expunerea la o traumă psihologică. De exemplu, un studiu australian a constatat că maltratarea experimentată înainte de vârsta de 10 ani a fost asociată cu tulburări de conduită, agresivitate și personalitate antisocială în adolescență și la începutul vârstei adulte, în special în cazul persoanelor cu o alelă a unei gene care reduce producția de către organism a unei substanțe chimice, monoaminooxidază A (MAO-A), care metabolizează (i.e, activează) neurotransmițătorii care au fost legați de PTSD, precum și de agresivitate: dopamina, norepinefrina și serotonina (Caspi et al., 2002). Cu toate acestea, un studiu cu adolescenți aflați în tratament pentru tulburări de comportament și abuz de substanțe nu a reușit să constate că copiii maltratați cu această alelă aveau probleme de comportament mai grave (Young et al., 2006). Astfel, nu numai alela specifică, ci și grupul specific de persoane studiate, tipul de adversitate traumatică și tipul de problemă posttraumatică pot duce la interacțiuni gena-mediu foarte diferite. Deoarece genele tind să fie foarte specifice în ceea ce privește efectele lor asupra proceselor și funcționării corporale, studiile au cele mai mari șanse de a fi eficiente în identificarea relațiilor cheie dacă urmăresc să prezică rezultate mai specifice decât PTSD în sine. PTSD este un fenotip complex (Segman, Shalev, & Gelernter, 2007) – adică PTSD implică nu numai 17 simptome diferite, ci și multe alterări și comorbidități comportamentale, cognitive, afective și biologice (a se vedea capitolul 4). Tipurile de probleme implicate în PTSD, cum ar fi comportamentul agresiv sau impulsiv, anxietatea sau disforia, sau hipervigilența și răspunsul la tresărire, ar putea fi cele mai fructuoase rezultate de examinat în căutarea unei mai bune înțelegeri a modului în care diferențele genetice interacționează cu trauma psihologică pentru a duce la PTSD și alte probleme posttraumatice. Deoarece factorii genetici pot conferi puncte forte și reziliență, precum și vulnerabilitate, întrebarea privind modul în care interacțiunile genă-traumă-mediu conduc la traiectorii posttraumatice favorabile, cum ar fi reziliența sau recuperarea (Capitolul 2) este un domeniu care rămâne de explorat.
.