În mod tradițional, cuvântul guru însemna „cineva cu gravitate”. În ultimul timp, a devenit populară o neo-etimologie în care guru este cel care ne conduce de la întuneric (gu) la lumină (ru). Oameni diferiți, în contexte diferite, folosesc cuvântul guru în mod diferit pentru a se referi la diferite tipuri de oameni.
În Bhagavat Puran, Krishna îi dezvăluie lui Uddhava cei douăzeci și patru de guru ai ascetului detașat (avadhuta). Aici el include diferite elemente, plante, animale și experiențe de viață care îi dau asceticului o perspectivă. Astfel, guru este cel care provoacă înțelegerea. Dar în Skanda Purana găsim Guru Gita, unde Shiva îi spune lui Parvati că, fără un guru, este imposibil pentru o persoană să înțeleagă Veda sau să obțină iluminarea. În primul caz, guru este privit ca unul care recunoaște și permite independența umană; în al doilea caz, guru este privit ca unul de care trebuie să depindem. Ambele tipuri de guru au prosperat încă din perioada post-Upanishadică și post-budistă a istoriei indiene.
În limbajul popular, cuvântul guru este folosit ocazional pentru a desemna diferite tipuri de oameni: profesor (adhyapak), antrenor (acharya), expert (shastri, pandit, gyani), călugări (bhikshu, sanyasi, sadhu, muni), acoliți spirituali (arhat, tapasvee, yogi), mistici, ocultiști și magicieni (jogi, siddha, tantrik) și preot (purohit).
Sage Shuka predicând unei adunări de sadhus.
Din ce în ce mai mult, este folosit pentru a se referi la profeții care poartă mesajul adevărului pentru umanitate (paigambar), un concept abrahamic, care este foarte diferit de conceptul hindus de pustnic detașat care caută adevărul (digambar, shramana, gosain).
Cel mai popular cuvânt guru este folosit la nivel global pentru liderii spirituali indieni care insistă că sunt detașați de toate lucrurile lumești, dar savurează bogăția și puterea care le sunt acordate de către adepții lor dependenți, care de obicei își exprimă supunerea și umilința, deci lipsa de ego, adresându-se liderului ca maestru (swami, nath) sau lord (maharaj). În cele din urmă, „guru” devine mai important decât Dumnezeu. În acest context, Guru Gita joacă un rol esențial. Guru este văzut ca fiind egal sau mai mare decât tatăl, mama, chiar și decât zeii. Aici, guru devine un teritoriu care trebuie protejat așa cum albinele o protejează pe regina albinelor, căci fără regina albinelor siguranța și hrana oferită de stup dispare.
Veda nu se referă la guru cât la clarvăzători (rishi) care observă lumea și își transmit cunoștințele și intuițiile prin imnuri (mantra) prin intermediul elevilor. În Upanișade găsim studenți precum Yajnavalkya luptându-se cu învățători precum Vaisampayana și rishis precum Ashtavakra purtând conversații cu regi precum Janaka pentru a descoperi adevărul. Nu există conceptul de guru ca izvor de cunoaștere de care trebuie să depindă cineva. Aici contează autonomia și independența elevilor.
Când citim Ramayana, devenim conștienți că Vasistha și Vishwamitra, care sunt numiți clarvăzători (rishi), dar îi transmit lui Rama diferite tipuri de cunoștințe și abilități. Este clar că ei funcționează ca niște profesori și instructori. În Mahabharata, Drona este numit guru, dar Krishna îi orchestrează decapitarea. Aceasta este guru-hatya, o crimă teribilă. În Puranas, ni se spune că fără Brihaspati, devas nu pot câștiga un război, iar fără Shukra, asura nu pot învia morții. Ei par a fi magicieni și ocultiști. Scripturile se referă la guru care au soții și copii (Atri, Agastya, Jamadagni), precum și la guru celibatari care dobândesc puteri magice datorită celibatului lor (Gorakhnath). Datta, fiul lui Atri, este considerat de mulți drept guru al guruilor, Adi guru, și este vizualizat ca urmând patru câini (simbol al încrederii născute din înțelepciunea vedică) și urmat de o vacă (simbol al bogăției), și uneori mai mare chiar și decât zeii.
În multe privințe, acum 2.500 de ani, Buddha a început ca un guru „clasic” care dorea ca elevii săi să fie independenți. Dar, de-a lungul secolelor, vedem cum elevii săi devin din ce în ce mai dependenți. Buddha a democratizat practica spirituală, iar intrarea în care nu avea nimic de-a face cu casta (jati) cuiva. Oricine se putea alătura prin simpla declarație de supunere (sharanam) față de potențialul de trezire (buddha), față de doctrina budistă (dhamma) și față de comunitatea budistă (sangha). Dar, după cum se învață din scripturile budiste (pitaka), pe măsură ce tot mai mulți oameni se alăturau, au început să se manifeste tot mai multe reguli, tot mai multe certuri și tot mai multe scindări. În cele din urmă, au apărut oameni care îl vedeau pe Buddha mai puțin ca pe un filozof sau învățător și mai mult ca pe o figură asemănătoare lui Dumnezeu, care trebuia venerat, care făcea minuni și care putea rezolva problemele pământești banale dacă cineva avea cu adevărat credință în el.
În istoria creștinismului găsim și astfel de transformări. Iisus, care este mai întâi predicator, se distinge de mesagerul lui Dumnezeu, numindu-se fiul lui Dumnezeu, iar în cele din urmă adepții săi sunt convinși că el este Dumnezeu pe pământ. Chiar și mama sa devine venerabilă, demnă de adorație, deși nu chiar zeiță. De asemenea, în islam, se acordă importanță nu doar cuvintelor lui Dumnezeu, așa cum sunt ele revelate în Coran, ci și obiceiurilor lui Mahomed, declarat ultimul și ultimul profet de către adepții săi, așa cum este documentat în Hadith. În ambele religii, găsim conflicte legate de doctrine, reguli și scindări, care duc la confruntări violente.
În jainism există o demarcație clară între Tithankara (guru al guruilor) și călugării și călugărițele obișnuite care predau și adepții laici care îi ascultă pe învățători (shravaka). Profesorilor nu li se permite să stea nicăieri mai mult de o zi, cu excepția sezonului ploios. El trebuie să țină post, să se deplaseze continuu și să se ferească de orice confort material, chiar și de haine. Aceasta a fost practica lui Matsyendranth, Goraknath și a multor jogi Nath, precum și a sfinților sufi.
Pe măsură ce budismul a decăzut, în ultimii 1000 de ani, mulți lideri spirituali și savanți din India, precum Ramanuja, Madhva, Vallabha și Basava, au înființat diverse ordine monahale (matha), secte (sampradaya), tradiții (parampara) și gimnazii (akhara), multe atașate la complexe de temple, complete cu reguli, temple, instituții, la fel ca sangha budistă. Erau administratori pricepuți. Au fost patronați de regi precum regii Vijayanagar și Nayaks din Tanjore.
Cum mișcarea Bhakti s-a răspândit și a devenit populară în nordul Indiei acum 500 de ani, guru, pirs și sants au înființat multe tabere (dera) în mediul rural. Astăzi, acestea au devenit instituții mari. Sikhismul, de exemplu, a devenit o religie. A evoluat din 10 guru, completată de o carte sfântă plină de imnuri devoționale. De-a lungul timpului, a împărțit căutarea spirituală (piri) de regulile materiale (miri), recunoscând tensiunea dintre înțeleptul din lumea de dincolo (pir) și guvernatorul lumesc (amir), la fel ca și tensiunea vedică dintre clarvăzători (rishi) și regi (raja), care a dus adesea la confruntare, așa cum este relatat în povestea lui Parashurama.
Astăzi, în guru-domurile New Age din întreaga lume, găsim adepți care funcționează ca niște clanuri și triburi. Guru se adresează diferitelor clase sociale, unii pentru oamenii bogați vorbitori de limba engleză de la oraș și din diaspora, iar alții pentru oamenii de la sate care nu vorbesc engleza, care se simt dezamăgiți de stat și de religia organizată. Pe măsură ce scandalurile lor sexuale ies la iveală, pe măsură ce îi găsim din ce în ce mai mult în slujba băncilor de voturi ale politicienilor, în schimbul unor favoruri care îi ajută să înființeze vaste conglomerate „spirituale” care vând produse, servicii și idei „spirituale”, ne vedem nevoiți să ne întrebăm cine este un guru adevărat?
Depinde cu adevărat de adept. Pentru unii, guru trebuie să fie un „balsam spiritual” și o fântână nesfârșită de „energie pozitivă” care rezolvă problemele în mod magic, le permite să se infantilizeze, să nu-și asume nicio responsabilitate și să rămână dependenți emoțional. Pentru alții, guru este unul cu gravitate, care provoacă intuiție, permite independența și merge mai departe ca un avadhut rătăcitor.
Citește și: „Gura”: De ce clasa de mijloc indiană are nevoie de guru precum Ram Rahim Singh, condamnat pentru viol