Girondinii se referă la un grup parlamentar numit astfel deoarece mai mulți dintre membrii săi proveneau din departamentul Gironde. Grupați în jurul lui Brissot și Vergniaud, ei au fost, la început, mai cunoscuți sub numele de brissotinieni.
În timpul Revoluției Franceze, la sfârșitul anului 1791, s-a deschis o dezbatere la clubul iacobinilor despre oportunitatea unui război împotriva „despoților” europeni. Ea va duce la o luptă până la moarte între două clanuri politice:
Așa numiți în timpul Legislativului pentru că liderul lor era deputatul Brissot, ei vor fi numiți mai târziu Girondinii, deoarece mai mulți dintre ei provin din departamentul Gironde. Printre ei se numărau Guadet, Buzot, Condorcet, Pétion, Pache, Louvet, Barbaroux, precum și Roland de la Platière și soția sa, Manon Philipon.
Prezumând că fac parte din burghezia înstărită, ei se temeau atât de o întoarcere la Vechiul Regim, cât și de insurecțiile populare. Aceștia doreau să protejeze instituțiile descentralizate înființate în 1789 și să stabilizeze Revoluția. Unii dintre ei au pledat pentru un război care să-l forțeze pe rege să aleagă definitiv tabăra Revoluției și să extindă în Europa câștigurile Revoluției și Drepturile Omului!
Sunt numiți astfel poate prin referire la simbolurile masonice sau mai simplu pentru că în Adunarea Legislativă și în Convenție, membrii lor se așează la stânga președintelui, în cele mai înalte raioane: Muntele, care se distinge de Câmpie, raioanele inferioare unde se găsesc deputații mai discreți! Ei sunt conduși de Robespierre, Danton, Saint-Just, Marat…
Ei doresc o putere puternică și centralizată pentru a consolida mai presus de toate câștigurile Revoluției și nu doresc războiul cu orice preț. Ei se bazează pe sans-culottes parizieni, mereu gata să declanșeze o revoltă.
Girondinii sunt chemați la guvernare la 23 martie 1792 de către Ludovic al XVI-lea, deoarece, ca și regele, dar din motive opuse, aspiră la război împotriva Austriei. Aceștia vedeau în ea o modalitate de a-l separa pe rege de ceilalți monarhi și de emigranți, cel puțin în cazul unei victorii. Regele, la rândul său, dorea ca trupele sale să fie înfrânte și ca străinii să-i restabilească drepturile. Aceste calcule i-au indispus la maximum pe Robespierre și pe Montagne.
După căderea monarhiei (10 august 1792), girondinii au trebuit să se confrunte cu ostilitatea muntenilor din Convenție și din Comuna din Paris, care doreau să instaureze o dictatură pentru a salva câștigurile Revoluției și pentru a alunga definitiv armatele străine. Au fost arestați la 2 iunie 1793 și ghilotinați câteva luni mai târziu, cu excepția lui Jean-Marie Roland, care a reușit să scape… dar și-a luat propria viață la aflarea veștii execuției soției sale.
Vezi: Revoluția franceză