Evoluții în stimularea transcutanată și transtoracică în timpul stopului bradiasistolic

Stimularea cardiacă transtoracică a fost, din punct de vedere istoric, relegată la rolul de tehnică de ultimă instanță în tratarea stopului cardiac. Studii recente au arătat că această tehnică are o rată mare de reușită a captării electrice, dar adesea fără activitate mecanică. Ratele de supraviețuire s-au dovedit a fi sumbre atunci când tehnica este utilizată târziu în timpul stopului cardiac. Rezultatele mai multor studii recente asupra pacienților stimulați prin tehnica transcutanată au sugerat că captura electrică poate fi adesea obținută rapid la pacienții bradicardici asistolici sau fără puls. Chiar dacă captarea electrică poate avea loc târziu în timpul unui stop cardiac, dezvoltarea activității mecanice cu supraviețuire este rară. Supraviețuitorii au fost, în general, tratați la începutul stopului și au avut bradicardii ineficiente din punct de vedere hemodinamic. Aceste constatări sugerează că inițierea rapidă a stimulării transcutanate la pacienții cu atacuri Stokes-Adams, bloc cardiac în creștere asociat cu ischemia miocardică, asistolă postdefibrilare sau bradicardie fără puls poate îmbunătăți supraviețuirea. Cu toate acestea, este puțin probabil ca victimele unui stop cardiac prelungit, al căror miocard a încetat ireversibil să mai funcționeze mecanic, să beneficieze de orice tehnică de stimulare.