Argumente pentru redistribuirea veniturilor
Deși guvernele influențează distribuția resurselor în numeroase moduri, acest lucru este adesea un produs secundar al altor lucruri pe care încearcă să le facă. S-a dezbătut mult timp dacă guvernele ar trebui sau nu să caute în mod explicit să redistribuie veniturile de la cei bogați la cei săraci și, dacă da, în ce măsură. Mai multă generozitate față de săraci, fie prin beneficii mai mari, fie printr-un sistem de impozitare mai progresiv, înseamnă o povară fiscală mai mare pentru cei mai bogați, cu efecte consecvente, se susține, asupra efortului de muncă și asupra altor comportamente. Gradul adecvat de redistribuire a fost subiectul unei literaturi extinse privind impozitele optime, dar economiștii sunt în general de acord că determinarea finală trebuie să se facă prin intermediul procesului politic.
Economiștii indică o serie de argumente în favoarea metodelor explicite de redistribuire, spre deosebire de cele indirecte. Argumentul principal este că acestea ar oferi un mijloc mai eficient de eradicare a dificultăților grave, a suferințelor sau a foametei. Lăsată de izbeliște, economia de piață creează victime în rândul celor care nu au abilitățile necesare pentru a participa pe deplin sau a celor care nu au reușit să genereze suficiente resurse pentru a ajunge la bătrânețe. Țările au dezvoltat programe de prevenire a nevoilor severe, deși definiția unui nivel de trai minim acceptabil este, de obicei, mai generoasă în țările europene decât, de exemplu, în Statele Unite, iar acest lucru se reflectă în ponderea mai mare a cheltuielilor publice în aceste țări. În majoritatea țărilor, definiția sărăciei, măsurată prin nivelul la care sistemul de prestații de stat aduce venitul fiecăruia, a trecut de la un concept „absolut” (determinat de cerința minimă de hrană, îmbrăcăminte și adăpost) la un concept mai relativ, care permite celor săraci să participe la creșterile reale ale nivelului de trai.
Cel de-al doilea argument în favoarea redistribuirii este acela că bunăstarea socială globală este astfel sporită. Un dolar în plus face mai multă diferență în standardul de viață al unei persoane care câștigă 100 de dolari pe săptămână decât în cel al unei persoane care câștigă 1.000 de dolari. Chiar dacă toată lumea are venituri peste un nivel minim convenit, există un argument pentru redistribuirea de la cei bogați la cei mai puțin bogați. Măsura în care aceasta ar trebui urmărită depinde în parte de distorsiunile percepute pe care le-ar provoca redistribuirea și în parte de cât de multă valoare în plus pot stoarce cei mult mai numeroși ne-bogați din fiecare dolar suplimentar.
Alte argumente pentru redistribuire apar atunci când piața nu reușește să le permită indivizilor să redistribuie între perioadele din propria lor viață. Exemplul clasic este acela că oamenii tind să aibă perioadele cu cele mai mari cheltuieli (în timp ce își cresc copiii) în punctele de venit minim (la începutul vieții). Acele familii cu acces redus sau inexistent la piețele de credit nu pot face mare lucru în această privință, ceea ce a fost folosit ca un argument pentru redistribuirea către cei care cresc copii. Un al doilea argument susține că copiii transmit beneficii societății în ansamblu, astfel încât părinții ar trebui să fie recompensați pentru crearea unui bun public. Acest argument ar avea, desigur, puțină putere în țările cu probleme serioase de suprapopulare.
Un ultim grup de argumente se referă, de asemenea, la eșecul pieței. Dacă anumite domenii sau ocupații au înregistrat un declin, iar forța de muncă nu s-a adaptat la acest declin prin mutarea în alte domenii sau prin reconversie profesională, atunci o anumită subvenție pentru a atenua efectele recesive ar putea fi considerată adecvată. Cele mai multe țări redistribuie de la regiunile mai înstărite către cele care au înregistrat un declin, sau alocă fonduri pentru programe specifice menite să ajute anumite grupuri.
Assar LindbeckJohn Anderson Kay