Îi aud pe teologi și pe unii predicatori vorbind despre legea apodictică și legea casuistică. Despre ce vorbesc ei?
Dreptul apodictic cuprinde poruncile generale absolute redate de „sus” ca „să nu faci” și, ca atare, are puține aplicații în justiție. Cele zece porunci sunt un prim exemplu de drept apodictic.
Dreptul cazuistic (sau jurisprudența) se bazează pe precedente și se prezintă de obicei sub forma unor enunțuri condiționale de tipul „dacă/atunci”. Principiile morale sunt aplicate pentru a determina ce este corect și ce este greșit în anumite situații. Dreptul cazuistic este necesar deoarece nu este posibil să se aplice direct poruncile generale la situațiile morale reale.
Vreți să dați un exemplu din fiecare?
De exemplu, legea apodictică interzice să dai declarații false, dar dacă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ascundeai în secret un vecin evreu și ulterior ai fost confruntat de un soldat de asalt nazist care te-a întrebat unde s-ar putea ascunde vreun evreu, legea apodictică ți-ar cere să dezvălui adevărul. Sau gândiți-vă la cazul prostituatei Rahab, care, după ce i-a primit pe spionii israelieni, a fost pusă în fața unei alegeri similare, aceea de a spune adevărul sau de a-și păstra viața (Iosua 2).
De aceea, legea cazuistică ar argumenta că trebuie să spunem adevărul cui i se cuvine adevărul. În ambele cazuri de mai sus, legea cazuistică poate fi văzută ca făcând legea mai specifică și eliminând confuzia cu privire la aplicarea ei. Putem argumenta că Rahab, trăind în context de război și schimbându-și loialitatea de la regele Ierihonului la Dumnezeul lui Israel ca fiind adevăratul ei rege, nu avea obligația de a face dezvăluiri complete soldaților. Datoria ei superioară de a proteja viețile slujitorilor lui Dumnezeu a suspendat porunca apodictică generală de a spune adevărul, iar acțiunea ei a fost acceptată de Dumnezeu.
Nicăieri în Scriptură nu este condamnată Rehab pentru acțiunea ei. De fapt, Rahab este citată ca un exemplu de credință pentru că i-a primit pe spioni și i-a trimis pe o altă cale (Iacov 2:25). Atât Rehab, cât și persoana noastră ipotetică confruntată cu naziștii au împlinit absolutul care se aplica în aceste situații de război, și anume acela de a salva viețile poporului lui Dumnezeu; aceste acțiuni, mai degrabă decât să fie răul cel mai mic dintre două rele, sunt de fapt bune.
Înseamnă că legea cazuistică nu duce la o etică situațională?
Din păcate, așa cum bănuiți, în istoria creștină legea cazuistică a fost adesea văzută în mod negativ ca oferind scuze și excepții acolo unde nu ar trebui să existe niciuna, iar acest lucru a dus prea des la o etică situațională. Etica situațională reduce legea apodictică de la un sistem de reguli statutare la „legea numai a iubirii”, în care legea apodictică este rapid tratată ca „servitorul iubirii”; devenită atât de populară când, cu zeci de ani în urmă, Debby Boone a cântat aceste cuvinte în cântecul „You Light Up My Life” – „nu poate fi greșit atunci când se simte atât de bine”.
Această perspectivă situațională și incipient antinomiană (învățătura eretică potrivit căreia creștinii sunt scutiți de lege) nu este altceva decât o respingere a autorității obligatorii a preceptelor specifice din Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Învățăturile Scripturii și NU sentimentele noastre sunt ultima instanță de apel în materie de etică și constituie astfel fundamentul procesului nostru de luare a deciziilor. Scripturile canonice sunt chiar Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă infailibilă și inerrantă de credință și practică și, în consecință, reprezintă cea mai înaltă autoritate.
Aceasta nu înseamnă că legea cazuistică ar trebui să fie aruncată la gunoi din cauza abuzurilor sale. Într-adevăr, poruncile apodictice ale lui Dumnezeu trebuie să fie elaborate în provocările vieții noastre de zi cu zi și astfel trebuie oferită o anumită îndrumare, chiar dacă, în ultimă instanță, o persoană trebuie să-și formeze propria judecată și să poarte responsabilitatea pentru propriul act. Problema cu care ne confruntăm cu toții este să știm ce este bine și apoi să avem curajul moral de a o face.
Deși Hristos a condamnat cazuistica cărturarilor și fariseilor, care perverteau legea prin speculații omenești, El nu a minimalizat în nici un fel rolul ascultării specifice a poruncilor lui Dumnezeu, ci mai degrabă a făcut din ascultarea specifică un test al autenticității iubirii ucenicilor (Ioan 14:21). Deși ascultarea de legea apodictică a lui Dumnezeu nu poate fi niciodată baza pentru câștigarea mântuirii cuiva (altfel decât prin neprihănirea imputată a lui Hristos), Pavel ne spune că legea în sine este sfântă, dreaptă și bună (Romani 7:12).
De aceea, dragostea autentică îl motivează pe credincios să îndeplinească cerințele legii (Romani 13:10). Dragostea lui Dumnezeu revărsată în inima credinciosului este cea care motivează dinamic comportamentul nostru, iar această dragoste se manifestă în armonie cu legea apodictică și cu preceptele Sfintei Scripturi, și nu în afara lor.
Știri de ultimă oră și multe altele în inbox-ul tău
.