Libia Cuprins
Cu o suprafață de 1.760.000 de kilometri pătrați și o linie de coastă mediteraneană de aproape 1.800 de kilometri, Libia este a patra ca mărime între țările din Africa și a cincisprezecea între țările lumii. Deși descoperirile de petrol din anii 1960 i-au adus o imensă bogăție petrolieră, la momentul independenței sale era un stat deșertic extrem de sărac, al cărui singur atu fizic important părea să fie locația sa strategică la mijlocul marginii nordice a Africii. Se afla la mică distanță de marile națiuni europene și făcea legătura între țările arabe din Africa de Nord și cele din Orientul Mijlociu, fapte care, de-a lungul istoriei, au făcut din centrele sale urbane niște răscruci de drumuri pline de viață, mai degrabă decât niște locuri izolate, fără influențe sociale externe. În consecință, între orașele cosmopolite, populate în mare parte de străini, și interiorul deșertului, unde căpeteniile tribale conduceau izolat și unde schimbările sociale erau minime, s-a format un imens decalaj social.
Costiera mediteraneană și deșertul Sahara sunt cele mai proeminente caracteristici naturale ale țării. Există mai multe înălțimi, dar nu există adevărate lanțuri muntoase, cu excepția deșertului sudic, în mare parte pustiu, în apropierea graniței cu Ciadul, unde Masivul Tibesti se ridică la peste 2.200 de metri. O fâșie de coastă relativ îngustă și stepele muntoase aflate imediat la sud de aceasta sunt cele mai productive regiuni agricole. Tot mai la sud, o zonă pastorală de pășuni rare face loc vastului deșert Sahara, un pustiu sterp de platouri stâncoase și nisip. Acesta suportă o locuire umană minimă, iar agricultura este posibilă doar în câteva oaze împrăștiate.
Între zonele agricole productive de câmpie se află Golful Sidra, unde, de-a lungul coastei, o întindere de 500 de kilometri de deșert pustiu se întinde spre nord până la mare. Această zonă aridă, cunoscută sub numele de Sirtica, are o mare importanță istorică. La vest, zona cunoscută sub numele de Tripolitania are caracteristici și o istorie asemănătoare cu cele ale Tunisiei, Algeriei și Marocului din apropiere. Se consideră că, împreună cu aceste state, constituie o regiune supranațională numită Maghrib. La est, zona cunoscută din punct de vedere istoric sub numele de Cirenaica a fost strâns asociată cu statele arabe din Orientul Mijlociu. În acest sens, Sirtica marchează punctul de demarcație între Maghrib și Mashriq.
De-a lungul țărmului Tripolitaniei, pe o distanță de peste 300 de kilometri, oazele de coastă alternează cu zonele nisipoase și lagunele. În interiorul acestora se află Câmpia Jifarah, o zonă triunghiulară de aproximativ 15.000 de kilometri pătrați. La aproximativ 120 de kilometri în interior, câmpia se termină într-o escarpă care se ridică pentru a forma Jabal (muntele) Nafusah, un platou cu altitudini de până la 1.000 de metri.
În Cirenaica există mai puține oaze de coastă, iar Câmpia Marj – zona de câmpie corespunzătoare Câmpiei Jifarah din Tripolitania – se întinde pe o suprafață mult mai mică. Câmpiile joase formează o semilună cu o lungime de aproximativ 210 kilometri între Benghazi și Darnah și se extind în interior pe o distanță maximă de 50 de kilometri. În altă parte, de-a lungul coastei cirenaice, prăpastia unui platou arid ajunge până la mare. În spatele Câmpiei Marj, terenul se ridică brusc pentru a forma Jabal al Akhdar (Muntele Verde), numit astfel din cauza acoperirii sale de frunze de pin, ienupăr, chiparos și măslin sălbatic. Este un platou calcaros cu altitudini maxime de aproximativ 900 de metri. De la Jabal al Akhdar, Cirenaica se întinde spre sud de-a lungul unei centuri sterpe de pășuni care face loc deșertului Sahara, care se extinde și mai mult spre sud-vest, până la granița cu Ciad. Spre deosebire de Cirenaica, Tripolitania nu se extinde spre sud în deșert. Deșertul din sud-vest, cunoscut sub numele de Fezzan, a fost administrat separat atât în timpul regimului italian, cât și în perioada federală a monarhiei libiene. În 1969, guvernul revoluționar a schimbat în mod oficial denumirea regională a Tripolitaniei în Libia de Vest, a Cirenaicei în Libia de Est și a Fezzanului în Libia de Sud; cu toate acestea, vechile denumiri au fost asociate în mod intim cu istoria zonei, iar în anii 1970 au continuat să fie folosite frecvent. Cirenaica cuprinde 51%, Fezzan 33%, iar Tripolitania 16% din suprafața țării.
Înainte ca Libia să-și obțină independența, numele său era rareori folosit altfel decât ca o expresie geografică oarecum imprecisă. Oamenii preferau să fie numiți nativi ai uneia dintre cele trei regiuni constitutive. Separarea regiunilor este mult mai mult decât pur și simplu geografică și politică, deoarece acestea au evoluat în mare măsură ca entități socio-economice diferite – fiecare dintre ele având o cultură, o structură socială și valori diferite de celelalte. Cirenaica a fost arabizată la o dată ceva mai timpurie decât Tripolitania, iar triburile de beduini o dominau. Cu toate acestea, tulpina reziduală a locuitorilor berberi indigeni a rămas încă în Tripolitania. Fezzan a rămas un fel de periferie nord-africană, oazele sale fiind populate în mare parte de grupuri etnice minoritare.
Frontiera dintre Tripolitania și Tunisia este supusă la nenumărate treceri de migranți legali și ilegali. Nicio frontieră naturală nu marchează granița, iar compoziția etnică, limba, sistemele de valori și tradițiile celor două popoare sunt aproape identice. Regiunea Cirenaica este învecinată cu Egiptul, și aici, de asemenea, frontiera nu este definită în mod natural; atât trecerile ilegale, cât și cele legale sunt frecvente. În schimb, frontierele Fezzanului cu Algeria, Niger și Ciad sunt rareori traversate din cauza goliciunii aproape totale a peisajului deșertic.
Și alți factori, cum ar fi formele tradiționale de proprietate funciară, au variat în diferitele regiuni. În anii 1980, gradele lor de separație erau încă suficient de pronunțate pentru a reprezenta un obstacol semnificativ în calea eforturilor de realizare a unei Libii complet unificate.
Climat
.