Eram gata, foarte gata, să-mi placă noul memorial Franklin Delano Roosevelt din Washington. La urma urmei, îmi plac memorialele și îl admir profund pe Roosevelt. Cât de dezamăgitor este faptul că memorialul celui mai mare președinte al acestui secol este un eșec.
Funcționează, atenție, ca spațiu public. Se întinde la nesfârșit prin patru „camere” vaste, de formă liberă, în aer liber, formate din pereți masivi de granit de 12 picioare, împodobiți cu citate din FDR și ocazional cu sculpturi sau frize. Un reporter NPR aflat la fața locului mi-a spus că arată ca un monument al locuințelor publice.
Apoi citești unele dintre scrierile selectate pe pereți și inima ți se scufundă în fața „corectitudinii politice dureroase” a acestui memorial (pentru a o cita pe editorialista Mary McGrory).
FDR a fost un mare liberal. Dar el nu a fost un liberal al anilor ’90. El a fost un mare prieten al omului muncitor și al săracilor, de exemplu, dar nu a fost un mare prieten al melcului săgetător. Și totuși, unul dintre primele citate din FDR pe care le întâlnești este acesta: „Dezechilibrarea resurselor naturii dezechilibrează și viețile oamenilor.”
O selecție curioasă venind de la un om ale cărui imense proiecte de lucrări publice au mișcat mai multă apă decât oricine de la Moise încoace. Sigur că a existat Corpul de Conservare Civilă. Dar FDR ecologistul? Acesta este autorul Autorității Tennessee Valley. Acesta este constructorul barajelor Bonneville și Grand Coulee. Barajul său de la Ft. Peck din Montana este încă al patrulea ca mărime din lume.
Această mică întorsătură ecologistă din „camera” 1 (patru camere pentru patru mandate) este primul indiciu că o agendă ideologică se ascunde aici, și nu este neapărat cea a lui FDR. Cea mai flagrantă este enorma inscripție din camera 3, anii de război. Este o diatribă împotriva războiului și se încheie, cu litere uriașe, cu „Urăsc războiul.”
„Urăsc războiul” se repetă pe un alt set de blocuri de granit. Este singurul citat din memorial care apare de fapt de două ori.
Ce mod ciudat de a-l aminti pe cel mai mare președinte războinic din istoria Americii. Este posibil să fi urât războiul – cine nu-l urăște? – și totuși, împotriva unei mari rezistențe pacifiste, a încercat metodic să-și manevreze țara în el. Și, odată intrat în război, l-a condus cu o determinare și o ferocitate rar întâlnite în istoria omenirii.
Acesta este omul care a construit bomba atomică și (împreună cu Churchill) a distrus Dresda. „Urăsc războiul”? De ce, în anii ’40 se autointitula „Dr. Win the War.”
Și ce caută citatul „Urăsc războiul” în camera 3, dedicată celui de-al treilea mandat al său? Este extras dintr-un discurs ținut în primul său mandat, cu mult înainte de Anschluss, Munchen și pactul Hitler-Stalin.
În camera 3 – care lipsește din tot Memorialul FDR – este o replică ceva mai puțin obscură, rostită de fapt în cel de-al treilea mandat al său: „Ieri, 7 decembrie 1941, o dată care va rămâne în infamie…”. În anii ’90, vedeți, suntem prea sensibili pentru a jigni, chiar și pe cei infamanți.
Și mai este și citatul obligatoriu despre drepturile civile: „Trebuie să păzim cu scrupulozitate drepturile și libertățile civile ale tuturor cetățenilor noștri, indiferent de originea lor.”
Citatul este înșelător din două puncte de vedere. Este preluată dintr-o scrisoare adresată Comitetului american pentru protecția celor născuți în străinătate. Deși astăzi sintagma „drepturi civile” conturează avansarea afro-americanilor, FDR vorbea aici în mod clar despre drepturile imigranților, nu ale negrilor. Vizitatorul modern ar fi fost păcălit.
În al doilea rând, cu toate faptele bune ale lui FDR, el nu a fost un pionier în materie de drepturi civile. A fost atât de dependent de sprijinul politic al segregaționiștilor din Sud, încât a refuzat chiar să susțină o lege federală împotriva linșajului. Desegregarea în America (a forțelor armate, de exemplu) a trebuit să aștepte succesorul său.
FDR a reînviat o națiune, și-a reconceput guvernul, a lăsat moștenire o plasă de siguranță socială și apoi a învins cel mai radical rău al acestui secol. S-ar putea crede că memorialiștii ar fi mulțumiți de o moștenire atât de prodigioasă. Dar nu au fost. S-au simțit obligați să facă din el și un ecologist anti-război, campion al drepturilor civile. Ce păcat.