Există acum un consens asupra faptului că narcisiștii ascund, atât de ei înșiși, cât și de ceilalți, deficite în imaginea lor de sine. Și, de obicei, ei supracompensează sentimentul lor subiacent de inferioritate prin afișarea în fața lumii a unei manipulări calculate care îi poate păcăli prea ușor pe cei din jurul lor, seduși să creadă ceea ce narcisistul le spune sau le arată ca reprezentând adevărul esențial al ființei lor.
Dacă încrederea excesivă a narcisistului este falsă, dacă totul este o mască pentru a acoperi îndoielile de sine îngrijorătoare de care a fost probabil afectat încă din copilărie, ea este totuși esențială pentru sistemul său de apărare. Iar diferitele lor mecanisme de apărare sunt masive, definindu-le în multe feluri întreaga personalitate. Dar împrejurarea că orgoliile lor sunt umflate artificial este trădată de cât de furioși devin în fața criticilor.
De fapt, orice lucru care le amenință nevoia de a se simți superiori poate duce la proiectarea feroce asupra altora a ceea ce, în mod legitim, au fost acuzați. Chiar și o sugestie bine intenționată îi poate provoca și poate fi aspru respinsă pentru că o iau ca pe o aluzie la faptul că cealaltă persoană nu crede că a făcut ceva suficient de bine.
Motivul pentru care, în cele din urmă, narcisiștii își epuizează sistemul de sprijin este că, în timp, cei pe care i-au victimizat nu se pot abține să nu recunoască faptul că au fost folosiți. Pentru că relația narcisistului cu ei a fost guvernată tot timpul de interesul propriu, fără ca victimele lor să fi simțit vreun interes autentic față de ei. Dacă narcisistul le-a stăpânit, este pentru că narcisiștii sunt mereu în căutarea a ceea ce în literatura de specialitate se numește „oferta narcisistă”, referindu-se la indivizi care au fost de acord în mod tacit să îi servească și față de care se pot simți cu siguranță mai bine.
Ce-i face pe narcisiști să supracompenseze -vs. să compenseze – pentru anxietățile și nesiguranța lor cronică este că, în adâncul lor, ei cred că, pentru a fi bine, trebuie să fie mai mult decât bine. Și, de asemenea, văzuți și de ceilalți în acest fel. Ceea ce explică de ce mint atât de des în legătură cu ei înșiși, lăudându-se cu lucruri pe care, de obicei, nu le-au realizat, dar poate au jucat un rol minor în a ajuta pe altcineva să le realizeze.
În mod curios, unii narcisiști, dacă se întâmplă să fie deosebit de talentați sau înzestrați și, în sinea lor, să fie conduși să se dovedească pe ei înșiși, au adus contribuții majore la artă, știință și cultură în general. Așa că, cu siguranță, nu am vrea să dispară toți. La urma urmei, s-ar putea să ne lipsească cu adevărat Picassos, Beethoven, George Gershwin, Thomas Wolfes și așa mai departe.
Lăudăroșenia grandioasă a unui narcisist – concepută în mod inconștient pentru a-și susține identitatea falsă, măgulitoare pentru sine, și pentru a-și păstra nesiguranța subiacentă în siguranță legănată înăuntru – ar putea, așa cum notează Prestin Ni aici, să se refere la „atractivitatea lor fizică, la posesiunile materiale (trofeu), la popularitatea socială, la stilul de viață captivant, la realizările de merit, la asociațiile de rang înalt sau la alte atribute demne de invidiat. este stimulată nu prin afirmare pozitivă, ci prin denigrarea celorlalți.”
Toate acestea pentru a spune că victimele unui narcisist sunt denigrate în mod regulat de către acesta și plătesc un preț ridicat pentru implicarea lor involuntară cu un astfel de individ dezarticulat. Dar asta este ceea ce costă să accepte, oricât de inconștient ar fi, rolul de unu-jos la care au fost delegate ca ofertă narcisistă.
Ceea ce este deosebit de frapant aici este că, în mare parte fără nici un fel de conștiință dezvoltată ei înșiși, se bazează pe conștiința victimei lor pentru a obține ceea ce vor de la ea. Revenind din nou la Preston Ni, prin inducerea vicleană a sentimentului de vinovăție în victimele lor neștiutoare, ei le pot mitui emoțional pentru a „câștiga favoruri, concesii, sacrificii și/sau angajamente.”
De aceea, nu este deloc neobișnuit ca aceste victime – după ce, adică, au reușit să scape din ghearele narcisistului sau chiar au fost respinse de acesta – să se întrebe: „Ce s-a întâmplat cu mine? Niciodată nu m-am simțit atât de negativ în legătură cu mine însumi înainte.”
Manualul DSM-5, manualul care enumeră diferitele criterii de diagnosticare a tulburării narcisiste de personalitate, descrie narcisistul ca fiind „adesea invidios pe alții sau crede că alții sunt invidioși pe el sau pe ea”. Și aici supracompensarea lor pentru rănile psihice niciodată vindecate din trecut ia forma reducerii fericirii sau prosperității celorlalți, astfel încât să nu fie nevoiți să admită că cineva o duce mai bine – sau s-a descurcat mai bine decât ei.
Denunțând sau renegând adevărata stare de lucruri, resentimentele lor sunt mai mult sau mai puțin neutralizate, sau transformate în furie justificată. Funcționează mult mai bine pentru ei să vadă lumea ca fiind nedreaptă decât să fie nevoiți să recunoască faptul că nu sunt superiori sau mai buni decât alții.
Dintr-o perspectivă existențială, este tragic faptul că, deși narcisiștii pot ascunde cu succes amintiri obsedante și nesiguranțe prin apărarea lor supracompensatoare, aceste mecanisme de autoprotecție exclud orice șansă ca într-o zi să le depășească. Creșterea și schimbarea necesită o anumită deschidere față de experiență și, în special în relațiile intime, o dorință de a se permite să fie vulnerabil. Iar cei ale căror apărări îi plasează direct în această categorie de tulburări de personalitate refuză cu încăpățânare să se provoace pe ei înșiși.
Provocarea celorlalți – o modalitate suplimentară de a înțelege ramificațiile interpersonale ale modului în care ei fac față realității – poartă pentru ei un preț care, în cele din urmă, poate fi chiar mai mare decât cel plătit de cei pe care i-au victimizat în mod repetat.
.