Salman Rushdie a petrecut 13 ani trăind sub un nume fals și sub protecția constantă a poliției.
Paris:
După decenii petrecute în umbra unei condamnări la moarte pronunțate de Ayatollahul Ruhollah Khomeini, Salman Rushdie este liniștit și sfidător.
„Nu vreau să trăiesc ascuns”, a declarat el pentru AFP în timpul unei vizite la Paris.
Viața romancierului s-a schimbat pentru totdeauna la 14 februarie 1989, când liderul spiritual al Iranului a ordonat execuția lui Rushdie după ce i-a catalogat romanul „Versetele satanice” drept blasfemic.
Ca un fel de Valentine invers, Teheranul a reînnoit fatwa an de an.
Rushdie a petrecut 13 ani trăind sub un nume fals și sub protecția constantă a poliției.
„Aveam 41 de ani atunci, acum am 71 de ani. Lucrurile sunt bine acum”, a declarat el în septembrie.
„Trăim într-o lume în care subiectul se schimbă foarte repede. Iar acesta este un subiect foarte vechi. Acum există multe alte lucruri de care să ne speriem – și alți oameni pe care să îi ucidem”, a adăugat el cu părere de rău.
Rushdie a încetat să mai folosească un nume fals în lunile de după 11 septembrie 2001, la trei ani după ce Teheranul a declarat că amenințarea împotriva sa a fost „terminată”.
Dar poliția înarmată în civil a stat totuși în fața ușii biroului editorului său francez din Paris în timpul unui interviu cu AFP. Alte câteva persoane luaseră poziții în curte.
Mai devreme, Rushdie asigurase o audiență sceptică la un festival de carte din estul Franței că duce o „viață complet normală” la New York, unde locuiește de aproape două decenii.
„Iau metroul”, a spus el.
Controversă neașteptată
„Versetele satanice” a fost a cincea carte a lui Rushdie, el a scris acum a 18-a carte. Intitulată „The Golden House” (Casa de aur), este vorba despre un bărbat din Mumbai, care, la fel ca autorul, se reinventează în Big Apple în încercarea de a se scutura de trecutul său.
Anii întunecați de revolte, comploturi cu bombă și uciderea unuia dintre traducătorii cărții și împușcarea și înjunghierea altor doi, acum „pare că a trecut foarte mult timp”, a spus el.
„Islamul nu era un lucru. Nimeni nu gândea în acest fel”, a explicat el despre perioada în care a fost scrisă „Versetele satanice”.
„Unul dintre lucrurile care s-au întâmplat este că oamenii din Occident sunt mai informați decât erau înainte”, a adăugat el.
Chiar și așa, cartea a fost foarte prost înțeleasă, a insistat el: „Într-adevăr, este un roman despre imigranții din Asia de Sud din Londra.”
Amicul lui Roshdie, scriitorul pakistanez britanic Hanif Kureishi, consideră că nimeni „nu ar avea astăzi curajul să scrie „Versetele satanice”, cu atât mai puțin să o publice.”
Dar chiar și Kureishi, care a scris un roman aclamat „Albumul negru” în urma acestuia, despre tinerii musulmani britanici care se radicalizează, a recunoscut că nu a prevăzut controversa atunci când a citit o copie de probă.
El a meditat: „Nu am observat nimic în el care ar putea să-i trezească pe fundamentaliști. Am văzut-o ca pe o carte despre psihoză, despre noutate și schimbare.”
„Intoleranță competitivă”
Și totuși furia pe care a generat-o a fost o piatră de hotar în ascensiunea islamului politic.
Autorul și jurnalistul indian Salil Tripathi de la PEN International, care militează pentru drepturile scriitorilor, a declarat că speră că marile edituri vor fi încă suficient de curajoase pentru a publica „Versetele satanice”.
„Nu mi-am pierdut total speranța, dar, fără îndoială, cazul Rushdie a creat o frână mentală. O mulțime de subiecte sunt văzute acum ca fiind tabu”, a recunoscut el.
„În India, cu naționalismul hindus, oamenii sunt foarte precauți în a spune lucruri despre zeii și zeițele hinduse, pentru că nu știi ce ți s-ar putea întâmpla. Amenințarea mulțimii a crescut în mod fenomenal”, a adăugat Tripathi.
Astăzi, intimidarea este realizată de soldați de rând, mai degrabă decât declarată de guverne, a spus el, sugerând că acum tot ce trebuie să facă clericii religioși pentru a trezi masele furioase este să își exprime aversiunea față de o publicație.
El a avertizat: „Aceasta este o verificare înspăimântătoare a realității pentru scriitori. Există o intoleranță competitivă în desfășurare – „Dacă musulmanii pot obține interzicerea caricaturilor în Danemarca, de ce nu putem noi, în Pakistan sau India, să interzicem acestui scriitor creștin sau hindus să spună asta sau cealaltă?””
Sean Gallagher, de la Index on Censorship, cu sediul la Londra, a declarat că lumea nu a evoluat prea mult de la afacerea Rushdie.
„Problemele cu care ne confruntăm acum sunt aceleași. Dezbaterea despre legile privind blasfemia face parte dintr-o conversație ciclică care este destul de necesară. Este important să continuăm să fim vigilenți cu privire la libertatea de exprimare și să avem aceste dialoguri culturale”, a explicat el.
Rushdie însuși este la fel de filozofic. Întrebat dacă ar fi trebuit să scrie cartea, el a răspuns: „Eu adopt poziția lui Edith Piaf: Je ne regrette rien (Nu regret nimic)”, citând celebrul imn al sfidării bătătorite al cântăreței franceze.
.