Și astfel Odin, nu mai călărea pe Sleipner, armăsarul său cu opt picioare; nu mai purta armura de aur și casca de vultur, și nici măcar sulița în mână, a călătorit prin Midgard, Lumea Oamenilor, și s-a îndreptat spre Jötunheim, Tărâmul Uriașilor.
Nu mai era numit Odin Atotțiitorul, ci Vegtam Rătăcitorul. Purta o mantie de un albastru închis și avea în mâini un toiag de călător. Și acum, în timp ce mergea spre Fântâna lui Mimir, care era aproape de Jötunheim, a dat peste un Uriaș călare pe un Cerb mare.
Odin părea un om pentru oameni și un uriaș pentru uriași. El a mers alături de Uriașul călare pe Cerbul cel mare și cei doi au vorbit împreună. „Cine ești tu, frate?” l-a întrebat Odin pe Uriaș.
„Eu sunt Vafthrudner, cel mai înțelept dintre Uriași”, a spus cel care era călare pe Cerb. Odin l-a recunoscut atunci. Vafthrudner era într-adevăr cel mai înțelept dintre Uriași, și mulți s-au dus să se străduiască să obțină înțelepciune de la el. Dar cei care mergeau la el trebuiau să răspundă la ghicitorile pe care le punea Vafthrudner, iar dacă nu reușeau să răspundă, Uriașul le tăia capetele.
„Eu sunt Vegtam Rătăcitorul”, a spus Odin, „și știu cine ești tu, O Vafthrudner. M-aș strădui să învăț ceva de la tine.”
Gigantul a râs, arătându-și dinții. „Ho, ho”, a spus el, „sunt gata pentru un joc cu tine. Știi care este miza? Capul meu pentru tine dacă nu pot răspunde la orice întrebare pe care o vei pune. Și dacă nu poți răspunde la nici o întrebare pe care ți-o pot pune, atunci capul tău se duce la mine. Ho, ho, ho, ho. Și acum să începem.”
„Sunt gata”, a spus Odin.
„Atunci spune-mi”, a spus Vafthrudner, „spune-mi numele râului care desparte Asgard de Jötunheim?”
„Ifling este numele acelui râu”, a spus Odin. „Ifling care este mort de frig, dar care nu îngheață niciodată.”
„Ai răspuns corect, O, Rătăcitorule”, a spus Uriașul. „Dar mai ai de răspuns și la alte întrebări. Cum se numesc caii pe care Ziua și Noaptea îi conduc pe cer?”
„Skinfaxe și Hrimfaxe”, a răspuns Odin. Vafthrudner a fost surprins să audă pe cineva spunând numele care erau cunoscute doar de zei și de cei mai înțelepți dintre uriași. Nu mai era decât o singură întrebare pe care o putea pune acum înainte de a veni rândul străinului să-i pună întrebări.
„Spune-mi”, a spus Vafthrudner, „cum se numește câmpia pe care se va da ultima bătălie?”
„Câmpia Vigardului”, a spus Odin, „câmpia care are o sută de mile lungime și o sută de mile diametru.”
Acum era rândul lui Odin să-i pună întrebări lui Vafthrudner. „Care vor fi ultimele cuvinte pe care Odin le va șopti la urechea lui Baldur, dragul său fiu?”, a întrebat el.
Mult surprins a fost Uriașul Vafthrudner la această întrebare. A sărit la pământ și l-a privit pe străin cu asprime.
„Numai Odin știe care vor fi ultimele cuvinte pe care i le va spune lui Baldur”, a spus el, „și numai Odin ar fi pus această întrebare. Tu ești Odin, O, Rătăcitorule, iar la întrebarea ta nu pot răspunde.”
„Atunci”, a spus Odin, „dacă vrei să-ți păstrezi capul, răspunde-mi la aceasta: ce preț va cere Mimir pentru o gură de apă din Fântâna Înțelepciunii pe care o păzește?”
„Îți va cere ca preț ochiul tău drept, Odin”, a spus Vafthrudner.
„Nu va cere un preț mai mic decât acesta?” a spus Odin.
„Nu va cere un preț mai mic. Mulți au venit la el pentru o gură de apă din Fântâna Înțelepciunii, dar nimeni nu a dat încă prețul pe care îl cere Mimir. Am răspuns la întrebarea ta, Odin. Acum renunță la pretenția ta asupra capului meu și lasă-mă să-mi continui drumul.”
„Renunț la pretenția mea asupra capului tău”, a spus Odin. Atunci Vafthrudner, cel mai înțelept dintre Uriași, a plecat pe drumul său, călare pe marele său Cerb.
Era un preț teribil pe care Mimir îl cerea pentru o gură de apă din Fântâna Înțelepciunii și foarte tulburat a fost Odin Atotputernicul când i s-a dezvăluit acest lucru. Ochiul său drept! Pentru totdeauna să rămână fără vederea ochiului său drept! Aproape că s-ar fi întors înapoi în Asgard, renunțând la căutarea înțelepciunii.
A mers mai departe, fără să se întoarcă nici spre Asgard, nici spre Fântâna lui Mimir. Și când a mers spre sud, a văzut Muspelheim, unde stătea Surtur cu Sabia Înflăcărată, o figură teribilă, care într-o zi se va alătura Uriașilor în războiul lor împotriva Zeilor. Iar când s-a întors spre Nord, a auzit vuietul cazanului Hvergelmer în timp ce se revărsa din Niflheim, locul întunericului și al groazei. Și Odin știa că lumea nu trebuie lăsată între Surtur, care o va distruge cu foc, și Niflheim, care o va aduna înapoi în Întuneric și Nimic. El, cel mai bătrân dintre zei, va trebui să câștige înțelepciunea care va ajuta la salvarea lumii.
Și astfel, cu fața severă în fața pierderii și a durerii sale, Odin Atotputernicul s-a întors și s-a îndreptat spre Fântâna lui Mimir. Aceasta se afla sub marea rădăcină a lui Ygdrassil – rădăcina care a crescut din Jötunheim. Și acolo stătea Mimir, Gardianul Fântânii Înțelepciunii, cu ochii săi adânci aplecați spre apa adâncă. Și Mimir, care băuse în fiecare zi din Fântâna Înțelepciunii, știa cine era cel care stătea în fața lui.
„Salut, Odin, cel mai bătrân dintre zei”, a spus el.
Apoi Odin i-a făcut reverență lui Mimir, cea mai înțeleaptă dintre ființele lumii. „Aș vrea să beau din fântâna ta, Mimir”, a spus el.
„Există un preț care trebuie plătit. Toți cei care au venit aici să bea s-au eschivat să plătească acest preț. Vrei tu, cel mai bătrân dintre zei, să-l plătești?”
„Nu mă voi eschiva de la prețul care trebuie plătit, Mimir”, a spus Odin Atotputernicul.
„Atunci bea”, a spus Mimir. El a umplut un corn mare cu apă din fântână și i l-a dat lui Odin.
Odin a luat cornul în ambele sale mâini și a băut și a băut. Și în timp ce bea, tot viitorul i-a devenit clar. El a văzut toate durerile și necazurile care se vor abate asupra oamenilor și zeilor. Dar el a văzut, de asemenea, de ce trebuiau să cadă durerile și necazurile și a văzut cum ar putea fi suportate astfel încât Zeii și Oamenii, fiind nobili în zilele de durere și necazuri, să lase în lume o forță care într-o zi, o zi care era într-adevăr departe, va distruge răul care aducea teroarea, durerea și disperarea în lume.
Atunci când a băut din cornul cel mare pe care i-l dăduse Mimir, și-a dus mâna la față și și-a scos ochiul drept. Teribilă a fost durerea pe care a îndurat-o Odin Atotputernicul. Dar el nu a scos nici un geamăt și nici un geamăt. Și-a plecat capul și și-a pus mantia în fața feței, în timp ce Mimir a luat ochiul și l-a lăsat să se scufunde adânc, adânc în apa Fântânii Înțelepciunii. Și acolo Ochiul lui Odin a rămas, strălucind în sus prin apă, un semn pentru toți cei care veneau în acel loc al prețului pe care Tatăl Zeilor îl plătise pentru înțelepciunea sa.
.