Ordinele franciscan și dominican în Evul Mediu
Papa Benedict al XVI-lea
Viața de sărăcie a călugărilor face credibilă predicarea lor
În cadrul audienței generale de miercuri, 13 , în Sala de audiențe Paul al VI-lea, Sfântul Părinte și-a continuat catehezele despre cultura creștină medievală, comentând mișcarea de reformă eclezială promovată de cele două mari ordine mendicante – franciscanii și dominicanii. …. Urmează traducerea Catehezei Papei, care a fost ținută în limba italiană.
Dragii mei frați și surori,
La începutul noului an să privim la istoria creștinismului, pentru a vedea cum se dezvoltă istoria și cum poate fi reînnoită.
Ea arată că sfinții, călăuziți de lumina lui Dumnezeu, sunt reformatorii autentici ai vieții Bisericii și ai societății. În calitate de învățători cu cuvintele lor și de martori cu exemplul lor, ei pot încuraja o reînnoire eclezială stabilă și profundă, pentru că ei înșiși sunt profund reînnoiți, sunt în contact cu adevărata noutate: Prezența lui Dumnezeu în lume.
Această realitate reconfortantă – și anume că în fiecare generație se nasc sfinți care aduc creativitatea reînnoirii – însoțește în mod constant istoria Bisericii în mijlocul necazurilor și aspectelor negative pe care le întâlnește pe drumul ei.
De fapt, secol după secol, asistăm, de asemenea, la nașterea unor forțe de reformă și reînnoire, pentru că noutatea lui Dumnezeu este inepuizabilă și oferă o forță mereu nouă pentru a merge înainte.
Acest lucru s-a întâmplat și în secolul al XIII-lea cu nașterea și dezvoltarea extraordinară a Ordinelor Mendicante: un model important de reînnoire într-o nouă epocă istorică. Acest nume le-a fost dat datorită trăsăturii lor caracteristice de „cerșetorie”, cu alte cuvinte de a se adresa cu umilință oamenilor pentru sprijin financiar pentru a-și trăi jurământul de sărăcie și a-și îndeplini misiunea de evanghelizare.
Cele mai cunoscute și mai importante dintre ordinele mendicante care au luat naștere în această perioadă sunt Frații Minori și Frații Predicatori, cunoscuți sub numele de Franciscani și Dominicani. Astfel, ei sunt numiți după numele fondatorilor lor, Francisc de Assisi și, respectiv, Dominic de Guzmán.
Cei doi mari sfinți au știut să citească cu inteligență „semnele vremurilor”, percepând provocările pe care Biserica din vremea lor va fi nevoită să le înfrunte.
O primă provocare a fost expansiunea diferitelor grupuri și mișcări de credincioși care, în ciuda faptului că erau inspirați de o dorință legitimă de viață creștină autentică, se situau adesea în afara comuniunii ecleziale.
Ei erau profund potrivnici Bisericii bogate și frumoase care se dezvoltase tocmai odată cu înflorirea monahismului. În Cateheze recente am reflectat asupra comunității monahale de la Cluny, care atrăsese întotdeauna tineri, deci forțe vitale, precum și proprietăți și bogății.
Așa, într-o primă etapă, în mod logic, s-a dezvoltat o Biserică a cărei bogăție consta în proprietăți și, de asemenea, în clădiri. Ideea că Hristos a coborât pe pământ în sărăcie și că adevărata Biserică trebuie să fie chiar Biserica săracilor a intrat în conflict cu această Biserică. Dorința de autenticitate creștină adevărată era astfel în contrast cu realitatea Bisericii empirice.
Acestea au fost așa-numitele mișcări ale săracilor din Evul Mediu. Ele contestau cu înverșunare modul de viață al preoților și călugărilor din epocă, acuzați de trădarea Evangheliei și de faptul că nu practicau sărăcia ca primii creștini, iar aceste mișcări au contracarat ministerul episcopilor cu propria lor „ierarhie paralelă”.
În plus, pentru a-și justifica deciziile, au difuzat o doctrină incompatibilă cu credința catolică. De exemplu, mișcarea catarilor sau a albigenzilor a repropus erezii antice – cum ar fi înjosirea și disprețul față de lumea materială – opoziția față de bogăție a devenit în curând opoziția față de realitatea materială ca atare, negarea liberului arbitru și, ulterior, dualismul, existența unui al doilea principiu al răului echivalent cu Dumnezeu.
Aceste mișcări au câștigat teren, mai ales în Franța și în Italia, nu numai datorită organizării lor solide, ci și pentru că denunțau o adevărată dezordine în Biserică, cauzată de comportamentul deloc exemplar al unor membri ai clerului.
Atât franciscanii, cât și dominicanii, pe urmele fondatorilor lor, au arătat, dimpotrivă, că se poate trăi sărăcia evanghelică, adevărul Evangheliei ca atare, fără a fi separat de Biserică. Ei au arătat că Biserica rămâne adevărata, autentica casă a Evangheliei și a Scripturii.
De fapt, Dominic și Francisc și-au tras puterea mărturiei lor tocmai din comuniunea strânsă cu Biserica și cu Papalitatea. Cu o decizie cu totul originală în istoria vieții consacrate, membrii acestor ordine nu numai că au renunțat la bunurile personale, așa cum făcuseră călugării încă din antichitate, dar nici măcar nu au dorit ca pământul sau bunurile lor să fie cedate comunităților lor.
În acest fel, ei au vrut să dea mărturie despre o viață extrem de modestă, să fie solidari cu săracii și să se încreadă doar în Providență, să trăiască în fiecare zi după Providență, punându-se cu încredere în mâinile lui Dumnezeu.
Acest stil personal și comunitar al ordinelor mendicante, împreună cu aderența totală la învățătura și autoritatea Bisericii, a fost profund apreciat de Pontifii vremii, precum Inocențiu al III-lea și Onorius al III-lea, care au acordat tot sprijinul lor noilor experiențe ecleziale, recunoscând în ele vocea Spiritului.
Și rezultatele nu au lipsit: grupurile de săraci care se despărțiseră de Biserică au revenit la comuniunea eclezială sau s-au redus treptat până la dispariție. Și astăzi, deși trăim într-o societate în care „a avea” prevalează adesea asupra „a fi”, suntem foarte sensibili la exemplele de sărăcie și de solidaritate pe care credincioșii le oferă prin deciziile lor curajoase. Nici astăzi nu lipsesc proiectele similare: mișcările, care pornesc cu adevărat de la noutatea Evangheliei și o trăiesc cu radicalitate în această epocă, punându-se în mâinile lui Dumnezeu pentru a-l sluji pe aproapele.
Cum amintea Paul al VI-lea în Evangelii Nuntiandi,lumea ascultă de bunăvoie de învățători atunci când aceștia sunt și martori. Aceasta este o lecție care nu trebuie uitată niciodată în sarcina de a răspândi Evanghelia: pentru a fi o oglindă care reflectă iubirea divină, trebuie mai întâi să trăiești ceea ce proclami.
Franciscanii și dominicanii nu au fost doar martori, ci și învățători. De fapt, o altă nevoie larg răspândită în vremea lor era aceea de instruire religioasă. Mulți dintre credincioșii laici care locuiau în orașele aflate în expansiune rapidă, doreau să ducă o viață creștină intens spirituală. Prin urmare, ei căutau să-și aprofundeze cunoștințele de credință și să fie îndrumați pe calea solicitantă, dar incitantă a sfințeniei.
Ordinele mendicante au fost în mod fericit capabile să răspundă și acestei nevoi: proclamarea Evangheliei în simplitate și cu profunzimea și măreția ei a fost un scop, poate principalul scop, al acestei mișcări. Într-adevăr, ei s-au dedicat cu mult zel predicării. Mari mulțimi de credincioși, adesea adevărate și adevărate mulțimi, se adunau pentru a-i asculta pe predicatori în biserici și în aer liber; să ne gândim, de exemplu, la sfântul Anton.
Predicatorii abordau subiecte apropiate de viața oamenilor, în special practicarea virtuților teologice și morale, cu exemple practice și ușor de înțeles. De asemenea, ei învățau modalități de cultivare a unei vieți de rugăciune și devoțiune.
De exemplu, franciscanii au răspândit departe și pe scară largă devoțiunea față de umanitatea lui Cristos, cu angajamentul de a-l imita pe Domnul. Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că mulți dintre credincioși, bărbați și femei, au ales să fie însoțiți în călătoria lor creștină de frați franciscani sau dominicani, care erau foarte căutați și apreciați directori spirituali și mărturisitori. Astfel au luat ființă asociații de credincioși laici, care se inspirau din spiritualitatea sfântului Francisc și a sfântului Dominic, așa cum era adaptată la modul lor de viață.
Cu alte cuvinte, propunerea unei „sfințenii laice” i-a cucerit pe mulți oameni. Așa cum a reamintit Conciliul Ecumenic Vatican II, chemarea la sfințenie nu este rezervată celor puțini, ci este universală (cf. Lumen Gentium, nr. 40).
În toate stările de viață, în conformitate cu exigențele fiecăreia dintre ele se poate găsi o posibilitate de a trăi Evanghelia. Și în zilele noastre, fiecare creștin trebuie să se străduiască să atingă „standardul înalt de viață creștină”, indiferent de clasa din care face parte!
Importanța Ordinelor mendicante a crescut astfel atât de viguros în Evul Mediu, încât instituțiile laice, cum ar fi organizațiile muncitorești, vechile bresle și autoritățile civile însele, au recurs adesea la consilierea spirituală a membrilor acestor Ordine pentru a-și elabora regulamentele și, uneori, pentru a soluționa conflictele interne și externe.
Franciscanii și dominicanii au devenit animatorii spirituali ai orașului medieval. Cu o profundă perspicacitate, ei au pus în practică o strategie pastorală adaptată la schimbările sociale. Deoarece mulți oameni se mutau de la țară la oraș, ei nu și-au mai construit mănăstirile în cartierele rurale, ci mai degrabă în zonele urbane.
În plus, pentru a-și desfășura activitățile în beneficiul sufletelor, ei trebuiau să fie la curent cu nevoile pastorale. Printr-o altă decizie cu totul inovatoare, ordinele mendicante au renunțat la principiul lor de stabilitate, un principiu clasic al monahismului antic, optând pentru o abordare diferită. Frații minori și predicatorii călătoreau cu zel misionar de la un loc la altul. În consecință, ei s-au organizat în mod diferit în comparație cu majoritatea Ordinelor monahale.
În loc de autonomia tradițională de care se bucura fiecare mănăstire, ei au acordat o mai mare importanță Ordinului ca atare și Superiorului General, precum și structurii Provinciilor. Astfel, mendicanții erau mai disponibili pentru nevoile Bisericii universale. Flexibilitatea lor le-a permis să trimită frații cei mai potriviți în misiuni specifice, iar Ordinele Mendicante au ajuns în Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Europa de Nord. Cu această adaptabilitate, dinamismul lor misionar a fost reînnoit.
Transformările culturale care au avut loc în acea perioadă au constituit o altă mare provocare. Noi probleme au animat discuțiile în universitățile care au luat ființă la sfârșitul secolului al XII-lea. Minorii și preoții nu au ezitat să-și asume acest angajament. În calitate de studenți și profesori au intrat în cele mai renumite universități ale vremii, au înființat centre de studiu, au produs texte de mare valoare, au dat viață unor adevărate și proprii școli de gândire, au fost protagoniști ai teologiei scolastice în cea mai bună perioadă a sa și au avut un efect important asupra dezvoltării gândirii.
Cei mai mari gânditori, Sfântul Toma de Aquino și Sfântul Bonaventura, au fost mendicanți care au lucrat tocmai cu acest dinamism al noii evanghelizări care a reînnoit și curajul gândirii, al dialogului dintre rațiune și credință.
Există și astăzi o „caritate a adevărului și în adevăr”, o „caritate intelectuală” care trebuie exercitată pentru a ilumina mințile și pentru a îmbina credința cu cultura.
Dedicarea franciscanilor și dominicanilor în universitățile medievale este o invitație, dragi credincioși, de a ne face prezenți în locurile în care cunoașterea se temperează pentru a concentra lumina Evangheliei, cu respect și convingere, asupra întrebărilor fundamentale care privesc omul, demnitatea sa și destinul său etern.
Gândindu-se la rolul franciscanilor și al dominicanilor în Evul Mediu, la reînnoirea spirituală pe care au inspirat-o și la suflul de viață nouă pe care l-au comunicat în lume, un călugăr a spus: „La acea vreme, lumea îmbătrânea. În Biserică s-au născut două ordine a căror tinerețe au reînnoit-o ca pe cea a unui vultur” (Burchard de Ursperg, Chronicon).
Dragii mei frați și surori, chiar la începutul acestui an să-l invocăm pe Duhul Sfânt, veșnica tinerețe a Bisericii: fie ca el să-l facă pe fiecare conștient de necesitatea urgentă de a oferi o mărturie evanghelică consecventă și curajoasă, astfel încât să existe întotdeauna sfinți care să facă Biserica să strălucească, ca o mireasă, mereu pură și frumoasă, fără pată și fără rid, care să poată atrage irezistibil lumea la Cristos și la mântuirea sa.
Tras din:
L’Osservatore Romano
Ediția săptămânală în limba engleză
20 ianuarie 2010, pagina 11
L’Osservatore Romano este ziarul Sfântului Scaun.
Ediția săptămânală în limba engleză este publicată pentru SUA de:
The Cathedral Foundation
L’Osservatore Romano English Edition
320 Cathedral St.
Baltimore, MD 21201
Abonamente: (410) 547-5315
Fax: (410) 332-1069
[email protected]