Forma cea mai stabilă a antimoniului elementar este un solid friabil, argintiu, cu luciu metalic ridicat. Depunerea electrolitică a antimoniului în anumite condiții produce o formă instabilă, amorfă, numită „antimoniu exploziv”, deoarece, atunci când este îndoit sau zgâriat, se transformă într-o manieră ușor explozivă în forma metalică, mai stabilă. Există, de asemenea, o formă neagră amorfă de antimoniu care rezultă în urma stingerii bruște a vaporilor, precum și o formă galbenă produsă prin oxidarea la temperaturi scăzute a stibinei, SbH3, cu aer sau clor. Antimoniul metalic nu este afectat de aer sau de umiditate în condiții obișnuite, dar se transformă treptat în oxid dacă aerul este umed. Antimoniul poate fi oxidat ușor de sulf și de halogeni atunci când este încălzit. Când este încălzit în aer, arde cu o flacără de un albastru strălucitor și degajă vapori albi de trioxid Sb2O3. Trioxidul de antimoniu este solubil fie în acizi, fie în baze.
Structura electronică a antimoniului se aseamănă foarte mult cu cea a arsenicului, cu trei orbitali plini pe jumătate în învelișul cel mai exterior. Astfel, poate forma trei legături covalente și prezintă stări de oxidare +3 și -3. Electronegativitatea antimoniului, ca și cea a arsenicului, rămâne oarecum controversată. În general, se convine că este mai mică decât cea a arsenicului, dar nu se știe dacă este mai mică și decât cea a fosforului. Poate acționa ca agent oxidant și reacționează cu multe metale pentru a forma antimonide care, în general, seamănă cu nitrurile, fosfurile și arsenidele, dar sunt ceva mai metalice. Promovarea unuia dintre electronii cu pereche unică pe un orbital d exterior se produce aparent mai ușor cu antimoniul decât cu arsenicul, deoarece antimoniul prezintă starea de oxidare +5 la formarea atât a pentafluorurii, cât și a pentaclorurii.
.