Avangardele istorice au dat foc la istoria artei de la începutul secolului XX. Critica de performance a lui RoseLee Goldberg leagă în mod clar experimentele Futurismului, Constructivismului, Dada, Bauhaus și apoi Surrealismul de originea istoriei Artei Performance în secolul XX. În acest articol reiau o scurtă istorie a artei performative.
Nașterea artei performative
De-a lungul ultimului secol, corpul artistului și acțiunea sa dobândesc un rol central în practica artei live, găsindu-și treptat un vocabular propriu în termenul de performance. Relația live dintre artist, artele performative și public, precum și instituțiile care găzduiesc acțiunea, nu este o noutate în istoria artei, ci poate fi urmărită până la poveștile din jurul focului ale strămoșilor noștri, prin rapsodii și teatru grecesc, prin jocurile medievale, teatrul renascentist și baroc, Opera, până la evenimentele futuriste și cabaretele Dada. În secolul al XX-lea, performerul nu mai reprezintă miturile zeilor, o mască sau un personaj, ci este artistul, iar spectacolul își stabilește prezența în societate.
Pentru Goldberg, spectacolul, prin însăși natura sa, eludează o definiție precisă, alta decât simpla descriere pe care o oferă în eseul său: „artă live realizată de artiști”. Pentru Marina Abramovic, performance-ul se deosebește de reprezentarea tipic teatrală: „singurul teatru pe care îl fac este al meu, viața mea este singura pe care o pot juca”. Dar pentru artista însăși această afirmație nu implică faptul că performance-ul respinge teatrul ca spațiu pentru propriile acțiuni, dimpotrivă, RoseLee Goldberg subliniază modul în care aceasta a influențat reînnoirea limbajului teatral în sine. Pentru criticii de origine sud-africană, performance-ul tinde să fie o expresie vizuală care nu necesită traducere și se concentrează pe corp; folosește cele mai moderne tehnologii, are vocație pentru efemer și gesturi universale, are o durată scurtă sau foarte lungă și construiește iconografii foarte complexe, de la critică socială la ritualuri antice, de la elemente autobiografice la critică metartistică.
Performance Art: from Futurists to Black Mountain College
Goldberg a publicat unul dintre primele studii despre istoria artei performative în 1979, când restul criticilor de artă începuseră să recunoască performance-ul ca fiind nu o expresie artistică intermitentă, ci o expresie tangibilă a reflecțiilor artei conceptuale. În eseul său, el urmărește rădăcinile istoriei performance-ului în secolul al XX-lea până la cercurile în care artiștii de avangardă experimentau cu ideile din propriile afișe înainte de a-și crea expresiile vizuale prin pictură sau sculptură, cum ar fi Cabaret Voltaire din Zurich. Fervoarea futurismului ar trebui, așadar, să fie primele scântei ale performance-ului din secolul XX, trecând din Europa în Statele Unite prin intermediul artiștilor care căutau să se adăpostească de război.
Încă din anii 1940, la Black Mountain College, John Cage și Merce Cunnigham au investigat noțiunile de hazard și indeterminare, creând muzică neintenționată și o nouă practică de dans, simpatizând cu filozofia zen orientală și elaborând reflecțiile lor asupra zorilor performance-ului. „Arta nu ar trebui să se distingă de viață, ci ar trebui să fie o acțiune în cadrul acesteia. La fel ca tot ceea ce se întâmplă în cursul ei, cu accidentele sale accidentale, cu complexitatea sa, cu dezordinea sa și cu rarele sale momente de frumusețe”, reflectă Cage, care în 1952 a prezentat celebrul său 4’33”, fără a produce niciun sunet la pian și lăsând publicul să asculte zgomotele produse de mediul înconjurător. Referitor la acest eveniment, Cage declara: „piesa mea preferată este cea pe care o ascult mereu în jurul meu când totul este calm”.
Marele sezon al artei performative între anii ’50 și ’60
În anii ’50, la cursurile lui John Cage au participat, printre alți artiști, Allan Kaprow, George Brecht, Dick Higgins, George Segal, George Segal, Jim Dine, Claes Oldernburg și Robert Rauchenberg. În 1959, Kaprow a dat viață celor 18 Happenings in 6 Parts (18 întâmplări în 6 părți), care ar fi inspirat probabil diversele acțiuni ale grupului de artiști etichetat sub numele de Fluxus de către criticul George Macunias la începutul anilor ’60 și nu numai în Statele Unite. În 1954, în Japonia, grupul Gutai a desfășurat o serie de acțiuni ai căror artiști au rupt pânzele și au pictat direct cu corpul; între sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, în Europa, Yves Klein și Piero Manzoni au propus, de asemenea, acțiuni cu scopul de a împiedica ca arta să fie relegată în galerii sau muzee, membrii Acționismului vienez au realizat performance-uri sângeroase, iar alți artiști precum Jackson Pollok și Nam June Paik au experimentat, de asemenea, acțiunea corpului în practicile lor artistice respective. Mai mult, acțiunile din acești ani nu au fost realizate doar de artiști de sex masculin: pe lângă Atsuko Tanaka din grupul Gutai, în 1961 Niki de Saint-Phalle și-a prezentat picturile cu împușcături, în 1963 Carolee Schneeman a realizat celebra acțiune Eye Body, iar în anul următor Meat Joy, în 1965 Shigeko Kubota a performat cu Vagina Painting la New York, stabilind imediat prezența femeilor în practica performance-ului.
Mișcările studențești din 1968 au marcat sosirea anilor 1970, care au dus la recunoașterea definitivă a performance-ului în cadrul istoriei artei.
În acești ani, corpul și prezența artistului, împreună cu experiența artei simultan cu publicul, și-au asumat un rol central pentru performance, iar unii artiști s-au dedicat complet performance-ului. Acțiunile acestor performeri au fost, de asemenea, foarte diferite: puteau fi scurte sau lungi; puteau fi intime sau puteau acționa la scară largă; puteau fi programate sau improvizate; puteau fi autobiografice sau șocante, ezoterice sau satirice; puteau să abordeze critica socială, să vorbească despre grupurile marginalizate, despre diversitate sau despre artă în sine, despre relația cu piața sa și despre relația dintre artist și public.
Performance Art între secolele XX și XXI
Performance-ul este, așadar, o expresie artistică complexă, care se luptă să se recunoască într-o definiție mai largă decât cea oferită de Goldberg. Cercetarea mea consideră performance-ul din secolul al XX-lea ca pe o experiență în care performerul este artistul care își stabilește prezența în societate. Pentru criticii de performance, când, la începutul secolului XXI, muzeul devine și un loc de divertisment, performance-ul devine o oportunitate pentru o întâlnire directă cu artistul și un prilej de conversație despre rolul artei în lume. La sfârșitul primului deceniu al secolului nostru, expoziția din 2009 de la MoMA 100 Years of Performance Art prezintă pe o sută și ceva de monitoare istoria artei performative de la Manifestul Futurist din 1909 încoace, mărturisind rolul performance-ului în istoria artei din secolul precedent, iar retrospectiva performance-ului din 2010 a Marinei Abramovic The Artist Is Present la același muzeu confirmă centralitatea prezenței artistului în arta contemporană. O prezență care este întotdeauna complexă în relația sa cu publicul, instituțiile și piața sa.
Apropiindu-se de anii 1920, performance-ul continuă să fie o expresie folosită de artiști pentru a investiga relațiile complexe dintre practica artistică, cei implicați în ea și viața de zi cu zi, abordând probleme centrale în dezbaterea internațională prin acțiuni care continuă să fie neconvenționale și anarhice. Atenția socială constantă a performance-ului pare să mențină vie cercetarea relației dintre practica artistică și viața cotidiană.
Thornton S., 33 de artiști în 3 acte, Feltrinelli, 2015.
Cabaretul Voltaire din 5 februarie 1916 a început să găzduiască poezii și intervenții ale unora dintre cei mai influenți artiști ai vremii, precum Kandinsky, Lichtenstein, Arp și Tzara.
Cage J., Notations, New York, 1969.
Kaprow A., Assemblage, Environments & Happenings, New York, 1966.
Jones A., Body Art: Performing the Subject, Minnesota University Press, 1998.
Tocmai în anii ’70, unii artiști au început să se dedice metodic artei performative, printre care: Marina Abramovic, Bruce Nauman, Gina Pane, Gilbert&George, Vito Acconci, Joan Jonas, Chris Burden și Ana Mendieta.
Goldberg R., The First Decade of the New Century 2001 to 2010, în Performance Art. From Futurism to Present, Thames&Hudson, ediția 2011.
MOMA, Marina Abramovic: The Artist is Present, Exh.Cat. 2010.