Simbolurile ne ajută să facem tangibil ceea ce este intangibil. Și singurul motiv pentru care simbolurile au semnificație este pentru că noi le insuflăm semnificație. Acest înțeles trăiește în mintea noastră, nu în elementul în sine. Doar atunci când scopul, cauza sau credința sunt clare, simbolul poate avea o mare putere (Sinek, 2009, p. 160)
După cum sugerează acest citat din Sinek, simbolurile (de exemplu, alfabete, steaguri, icoane) sunt create de oameni. Astfel, „semnificația” simbolurilor va reflecta, de obicei, intențiile sau scopurile care au motivat crearea lor. De exemplu, ca simbol, steagul unei țări ar putea reprezenta principiile abstracte pe care este fondată țara respectivă (de exemplu, libertate și libertate pentru toți). Cu toate acestea, ar fi o greșeală să concluzionăm de aici (așa cum au făcut mulți oameni de știință cognitivi) că tot „sensul” trăiește în mintea noastră. În timp ce simbolurile pot fi o creație a oamenilor – semnificația NU este.
Lasă-mă să precizez din nou acest lucru pentru a sublinia:
Semnificația NU este un produs al minții!
Așa cum subliniază modelul triadic al unui sistem semiotic ilustrat în figura de mai jos, semnificația apare din cuplarea funcțională dintre agenți și situații. Mai mult, așa cum a subliniat Rasmussen (1986), acest cuplaj implică nu numai simboluri, ci și semne și semnale.
Semnele (așa cum sunt folosite de Rasmussen) sunt diferite de „simboluri” prin faptul că sunt fundamentate în convenții sociale. Astfel, alegerea unei culori pentru a reprezenta sigur sau periculos, sau a unei pictograme pentru a reprezenta ‘save’ sau ‘delete’ își are originile în capul unui designer. La un moment dat, cineva a ales „roșu” pentru a reprezenta „pericolul” sau a ales o imagine de „dischetă” pentru a reprezenta salvarea. Cu toate acestea, în timp, această „alegere” a designerului se poate stabili ca o convenție socială. În acel moment, semnificația culorii sau a pictogramei nu mai este arbitrară. Nu mai este în capul observatorului individual. Ea are o bază în lumea socială – este stabilită ca o convenție socială sau ca o așteptare culturală. Este posibil ca persoanele din afara culturii să nu „preia” semnificația corectă, dar semnificația nu este arbitrară.
Rasmussen a folosit termenul de semn pentru a diferenția acest rol într-un sistem semiotic de cel al „simbolurilor” a căror semnificație este deschisă interpretării de către un observator. Semnificația unui semn nu se află în capul unui observator, pentru un semn semnificația a fost stabilită prin reguli apriorice (convenții sociale sau culturale)
pentru un semn semnificația a fost stabilită prin reguli apriorice (convenții sociale sau culturale)
Semnele (așa cum sunt folosite de Rasmussen) sunt diferite atât de ‘simboluri’, cât și de ‘semne’ prin faptul că sunt direct fundamentate în cuplarea percepție-acțiune cu lumea. Așadar, bazele de informații pentru a frâna automobilul pentru a evita o potențială coliziune, sau pentru a prinde o minge zburătoare, sau pentru a pilota un avion până la o aterizare sigură pe o pistă NU se află în mintea noastră! De exemplu, structurile din câmpurile de flux optic (de exemplu, unghiul, rata unghiulară, tau, raportul de orizont) furnizează informațiile de stare care permit oamenilor să se deplaseze cu îndemânare prin mediul înconjurător. Câmpul de flux optic și obiectele și evenimentele specificate de structurile invariante NU se află în mintea observatorului. Aceste relații sunt disponibile pentru toate animalele cu ochi și pot fi valorificate în sistemele de control automat cu senzori optici. Aceste semnale sunt la fel de semnificative ca orice simbol sau semn, însă acestea nu sunt invenții umane. Oamenii și alte animale pot descoperi semnificațiile acestor relații prin interacțiunea cu lumea și pot utiliza aceste semnificații pentru a realiza interacțiuni satisfăcătoare cu lumea (de exemplu, evitarea coliziunilor, prinderea mingilor, aterizarea aeronavelor), dar omul nu „creează” semnificația în aceste cazuri.
Pentru un semnal, semnificația apare în mod natural din cuplarea percepției și acțiunii într-un sistem semiotic triadic. Nu este o invenție a minții, dar poate fi descoperit de o minte.
În domeniul științelor cognitive, dezbaterile au fost adesea exprimate în termenii dacă oamenii sunt ‘procesatori de simboluri’, astfel încât semnificația este construită prin calcule mentale, sau dacă oamenii sunt capabili de ‘percepție directă’, astfel încât semnificația este ‘preluată’ prin interacțiunea cu ecologia. O parte plasează sensul exclusiv în minte, ignorând sau cel puțin minimalizând rolul structurii în ecologie. Cealaltă parte plasează semnificația în ecologie, minimalizând puterile creative de calcul ale minții.
Această încadrare a întrebării în termeni de tip „ori/sau” s-a dovedit a fi un obstacol în calea progresului în știința cognitivă. Recunoașterea faptului că bucla percepție-acțiune poate fi închisă prin simboluri, semne și semnale deschide calea spre o abordare de tip ambele/și cu promisiunea unei înțelegeri mai profunde a cogniției umane.
Recunoașterea faptului că bucla percepție-acțiune poate fi închisă prin simboluri, semne și semnale deschide calea spre o abordare de tip ambele/și cu promisiunea unei înțelegeri mai profunde a cogniției umane.
.