The Drifters

The Drifters sunt o formație americană de doo wop/R&B, care a contribuit la crearea muzicii soul cu voci în stil gospel. The Drifters a început în 1953 la instigarea producătorului de discuri Ahmet Ertegun și a cântărețului Clyde McPhatter. Prima trupă Drifters a avut mai multe hituri R & B. McPhatter a părăsit grupul în 1954 când a fost recrutat și au urmat curând o serie de schimbări de personal controversate.

Grupul a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 1988. Din cauza disputelor privind drepturile asupra numelui, astăzi există mai multe grupuri care cântă sub numele „The Drifters.”

Istorie

The original Drifters

În mai 1953, Ahmet Ertegun de la Atlantic Records l-a abordat pe Clyde McPhatter după ce acesta a părăsit trupa Dominoes și a semnat cu proaspăta casă de discuri R & B și jazz pentru a forma un nou grup. McPhatter a recrutat mai întâi câțiva membri ai grupului său anterior, Mount Lebanon Singers, dar mai târziu a optat pentru Gerhart și Andrew Thrasher la bariton și, respectiv, al doilea tenor, Bill Pinkney la tenor înalt, Willie Ferbee la bas și Walter Adams la chitară. Acesta este grupul care a produs primul hit al grupului: „Money Honey”. The Drifters a mai avut câteva succese înainte ca McPhatter să fie recrutat în mai 1954, după care a urmat o carieră solo. El și-a vândut partea sa din grup lui George Treadwell un fost trompetist de jazz și soțul legendarei cântărețe Sarah Vaughan, care a servit ca manager al grupului.

McPhatter a fost înlocuit mai întâi de David Baughn, care fusese la prima sesiune de înregistrări a grupului. Deși vocea sa era asemănătoare cu cea a lui McPhatter, comportamentul său haotic l-a făcut nepotrivit în ochii directorilor de la Atlantic Records. Baughn a părăsit curând grupul și a fost înlocuit de Johnny Moore (de la The Hornets), originar din Cleveland. Această formație a avut un succes major R & B în 1955 cu „Adorable”, urmat de alte câteva hituri („Ruby Baby”, „I Got To Get Myself A Woman” și „Fools Fall In Love”).

La mijlocul anilor 1950, The Drifters a început să lucreze cu legendarii compozitori Jerry Leiber și Mike Stoller, care în cele din urmă au devenit și producătorii grupului. Hitul lor din 1956 „I Gotta Get Myself a Woman” a marcat începutul a ceea ce mulți consideră epoca de aur a grupului. Cu toate acestea, salariile mici și alte dispute au afectat The Drifters.

Johnny Moore a fost recrutat în noiembrie 1957 și înlocuit de Bobby Hendricks, care fusese pentru scurt timp cu The Swallows. Cu toate acestea, grupul tot nu a reușit să pătrundă pe piețele de larg consum.

The New Drifters

Managerul George Treadwell a concediat în cele din urmă întregul personal cântăreț al Drifters și a angajat cea mai mare parte a grupului cunoscut anterior sub numele de The Five Crowns, inclusiv solistul Ben E. King, promovându-i sub numele de The Drifters. Acesta este grupul al cărui sunet este acum, în general, asociat cu acest nume.

Această nouă formație a lansat mai multe single-uri care au devenit hituri majore în topuri. „There Goes My Baby”, a fost prima înregistrare comercială de rock-and-roll care a inclus o orchestră de coarde. „This Magic Moment”, „Save The Last Dance For Me” și „I Count The Tears” au urmat curând.

Cu toate acestea, schimbările de personal au început aproape imediat. Lover Patterson, care fusese managerul celor de la Five Crowns și care acum era managerul de drum al Drifters, nu se înțelegea cu Treadwell. Deoarece Patterson îl avea pe Ben E. King sub contract personal, a refuzat să îl lase pe King să plece în turneu cu grupul. Noul membru Johnny Lee Williams s-a ocupat astfel de turnee. Cu toate acestea, King a continuat să înregistreze cu The Drifters timp de aproximativ un an înainte de a începe o carieră solo de succes. Vocea sa a fost atât de asociată cu grupul până în acest moment încât hiturile solo ale lui Ben E. King, cum ar fi „Stand By Me” și „Rose in Spanish Harlem”, sunt adesea considerate a fi cântece ale The Drifters.

Williams a fost înlocuit ulterior de Rudy Lewis din grupul gospel The Clara Ward Singers. Lewis este cel care a preluat conducerea pe hituri precum „Some Kind Of Wonderful”, „Please Stay” și „Up On The Roof.”

Johnny Moore a revenit în 1964, după serviciul militar și o carieră solo eșuată, transformând grupul într-un cvintet format din Moore, Charlie Thomas, Rudy Lewis, Gene Pearson și Johnny Terry. Lewis a murit cu o seară înainte ca grupul să înregistreze „Under the Boardwalk”, iar Johnny Moore a preluat rolul de solist la acea sesiune, care a produs ultimul mare succes al grupului.

Până în martie 1970, după o serie de schimbări suplimentare de componență, The Drifters s-a destrămat. În ianuarie 1971, Johnny Moore a produs o sesiune care a fost ulterior vândută către Atlantic, rezultând „A Rose By Any Other Name” și „Be My Lady”, ultimele lansări ale The Drifters la Atlantic.

Cariera post-Atlantic

The Drifters au reapărut în cele din urmă în Anglia și au suferit multe alte schimbări de personal derutante. De-a lungul anilor 1970, singurele înregistrări de succes ale grupului au fost melodii disco în topurile britanice. În 1999, cel mai longeviv membru al grupului, Johnny Moore, a murit. În decembrie 2006, Tina Treadwell, fiica lui George, a depus o citație la Înalta Curte din Londra cu privire la controlul de drept al numelui și produselor The Drifters.

Grupul a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 1988. Atât „The Original Drifters” (1998), cât și „Ben E. King and The Drifters” (2000) au fost introduse în Vocal Group Hall of Fame. În 2004, revista Rolling Stone Magazine i-a clasat pe The Drifters pe locul 81 pe lista celor mai mari 100 de artiști din toate timpurile.

Discografie

Albume

Single-uri

Toate legăturile recuperate la 24 ianuarie 2020.

• Site-ul oficial al trupei The Drifters www.thedrifters.co.uk