Un nou cod de etică pentru cercetare merită o audiență largă.Credit: Getty
Sunteți un om de știință la început de carieră, gata să publicați o lucrare despre care credeți că va fi marea dvs. descoperire. Aceasta descrie ipoteza dumneavoastră imaginativă – o potențială intuiție științifică cu implicații substanțiale – împreună cu experimentele pe care le-ați proiectat și construit, precum și datele atent documentate care susțin intuiția dumneavoastră inițială. Este un adevărat progres pentru domeniu și va fi citat pe scară largă. Șeful tău de laborator va fi mulțumit. Treabă făcută!
Apoi, dezastru. Vă treziți la ore mici și vă dați seama de un posibil defect: un alt mod în care ar putea fi interpretate datele, care ar pune la îndoială concluzia. Nimeni altcineva nu va sesiza problema – șeful de laborator este prea ocupat și niciun editor sau recenzent nu-și va da seama – iar experimentele ulterioare pentru a rezolva problema vor lua timp. Mai rău, noile rezultate ar putea scufunda ipoteza (și subvențiile ulterioare). Deci, publicați totuși?
Desigur că nu! Știința pune urmărirea adevărului mai presus de orice, nu-i așa? Ei bine, nu întotdeauna. Dilema de mai sus este o dilemă reală cu care se confruntă oamenii de știință reali și nu toți sar pe calea cea bună. Ce îi poate ajuta să ia decizia corectă? Unii oameni de știință cred că ar putea fi de ajutor să discute această idee: „Urmărirea adevărului înseamnă să urmărești cercetarea acolo unde duce, mai degrabă decât să confirmi o opinie deja formată.”
Această afirmație deschide una dintre cele șapte prezentări dintr-un „Cod de etică pentru cercetători” realizat de un grup de oameni de știință convocat de Forumul Economic Mondial. Acești oameni de știință, proveniți din numeroase țări, au cu toții sub 40 de ani, dar sunt bine stabiliți din punct de vedere al carierei, având în față zeci de ani de cercetare și de conducere. Această combinație îi face să fie bine calificați pentru a explora realitățile și presiunile vieții moderne de laborator, astfel încât ideile lor merită să fie luate în considerare de comunitatea științifică.
Multe organizații științifice au emis recomandări similare pentru propriile comunități de cercetători – Consiliul Științific al Japoniei, de exemplu, a făcut un efort curajos. Dar poate fi dificil să convingi oamenii de știință ocupați și presați să ia în seamă astfel de orientări, mai ales atunci când – de obicei – acestea sunt exprimate într-o formă destul de laconică, ca și cum ar fi pe table de piatră. Acest document, care are greutatea unui consens internațional, demonstrează bine modul în care luarea în considerare a aspectelor etice nu este suplimentară la practica de cercetare, ci o componentă integrală și esențială. Are virtutea de a fi prezentat într-un stil atrăgător și convingător.
Care dintre cele șapte pagini este condusă de un îndemn, cum ar fi „Minimizați răul” și „Sprijiniți diversitatea”, susținut de o explicație a motivelor pentru care îndemnul este important și de o scurtă prezentare a scopului final și a abordărilor practice pentru a-l atinge. O colecție de anecdote din viața reală ajută la ilustrarea relevanței acestora.
Efortul este valoros deoarece, alături de principiile fundamentale ale comportamentului în cercetare (cum ar fi „Fii responsabil” și „Fii un mentor”), codul contextualizează științele naturale într-o perioadă de schimbări tehnologice rapide și de punere la îndoială populară a expertizei. Autorii săi consideră că ajută la redefinirea „contractelor sociale și morale care îi leagă pe cercetători de societate” și infuzează cercetarea cu „cele mai ireproșabile comportamente”.
O parte din acest context este cunoscută: nu este deloc original să încerci să minimizezi daunele aduse cetățenilor (de la risipa banilor publici până la daunele aduse sănătății și mediului) sau să spui că este important să te implici cu publicul. Dar există și sugestii mai radicale: că o astfel de implicare ar trebui să includă uneori implicarea publicului în „identificarea întrebării, conceperea unui proiect, discutarea rezultatelor și diseminarea”. Unii vor considera acest lucru ca fiind extrem. Cu toate acestea, multe proiecte de cercetare nu reușesc să aibă impactul societal pe care îl urmăresc pentru că le lipsește tocmai această profunzime și amploare a implicării.
Care cititor bine informat va sesiza modurile în care acest cod este controversat pentru cercetători și ar putea găsi modalități de a-l defecta. Dar acest lucru ar însemna să nu se țină seama de virtuțile sale ca punct central de discuție, nu doar pentru cercetătorii activi, ci și pentru cei aflați în poziții de influență în universități, instituții de cercetare, guverne și organisme private de finanțare. Nimic din acest document nu este fundamental nou și, cu toate acestea, va fi interpretat de mulți ca fiind extrem de aspirațional și chiar nerealist. Cine, în lumea reală, ar putea ironiza criticii, ar fi dispus să redirecționeze finanțarea de la posturile postdoctorale către o mai bună pregătire a cercetătorilor principali sau către alte mijloace prin care codul poate fi mai bine urmărit?
După cum afirmă autorii, scopul lor este de a stimula conversații deschise „pentru a proteja un mediu de cercetare pozitiv și solid”. În consecință, cititorii Nature pot face un bine pentru ei înșiși și pentru alții vizitând http://wef.ch/coe și oferind feedback. Chiar mai bine, ei ar putea discuta idealurile exprimate și să se gândească cum să le respecte în propriul laborator, instituție de cercetare sau agenție de finanțare. Și noi, cei de la Nature, încercăm să facem acest lucru.