Muzica pentru aeroporturi a lui Brian Eno sărbătorește luna aceasta a 40-a aniversare. Acest disc este considerat pe scară largă ca formalizând muzica ambientală așa cum o cunoaștem astăzi.
Pentru aceia dintre noi care sunt obișnuiți cu ritmurile repetitive și cârligele muzicii pop, muzica ambientală poate părea puțin cam săracă. Deseori lipsită de versuri, de o melodie fredonabilă și de structuri de cântec pop, este vorba despre crearea unui mediu în jurul ascultătorului. Muzica ambientală plutește în aer ca o ceață, creând un fel de nuanță acustică care poate fi cu adevărat afectivă.
Music For Airports a propus un nou mod de abordare a muzicii, nu ca pe ceva ce trebuie fluierat sau cântat, ci pentru a fi consumat cu blândețe. Atașat la disc era un scurt eseu al lui Eno care punea bazele acestei abordări:
Muzica ambientală trebuie să fie capabilă să acomodeze mai multe niveluri de atenție la ascultare fără a impune unul anume; trebuie să fie la fel de ignorabilă pe cât este de interesantă.
În timp ce muzica ignorabilă ar putea părea puțin redundantă în epoca distragerii fără efort, notele inițiale ale lui Eno despre muzica ambientală încă mai au greutate. În mod specific, ideile sale privind acomodarea stărilor de ascultare variate pe care fiecare dintre noi le aducem la întâlnirile noastre muzicale au înflorit și au permis ca muzica ambientală să devină o muzică a momentelor trăite.
De fiecare dată când întâlnești o piesă de muzică ambientală, aceasta se schimbă și se modifică tot mai subtil pe măsură ce sunetele din jurul tău se contopesc cu ea. În mod similar, capacitățile noastre de a asculta și de a ne concentra (sau de a nu ne concentra) afectează în mare măsură întâlnirile noastre cu ea.
Pentru a marca această aniversare, iată o selecție cronologică de înregistrări ambientale care au contribuit la cartografierea geografiei sale sonore. Nu este în niciun caz exhaustivă: o mulțime de alte înregistrări au fost la fel de influente, au extins genurile și au avut succes comercial. Considerați-o un mod de a vă avânta în sălbăticia cețoasă care este muzica ambientală.
1980
Harold Budd’s Ambient 2: The Plateaux of Mirror este al doilea din seria Ambient a lui Brian Eno. Acest disc, împreună cu The Pearl, a ajuns să întruchipeze structurile muzicale deschise care formează elementele de bază ale ambientului. Degetele lui Budd navighează în cicluri perpetue pe clapele pianului, tonurile reflectând o plimbare imaginară într-un loc în care s-ar putea să nu fi fost niciodată.
1982
Pauline Oliveros rămâne una dintre cele mai importante compozitoare ale secolului XX. Accordion and Voice o surprinde pe aceasta creând spații vaste pornind de la cele mai simple intrări: voce și un singur instrument.
Deși nu este la fel de celebru ca debutul său în muzica ambientală, Ambient 4: On Land al lui Brian Eno este primul disc care explorează în mod semnificativ influențele pământului și ale locului în compoziția ambientală. Este, de asemenea, un disc care a captat un sentiment distinct de „eerie”, așa cum a observat recent teoreticianul cultural Mark Fisher.
1990
Mai bine amintit pentru cascadoria lor publicitară care a implicat arderea unui milion de lire sterline, Chillout al trupei The KLF a caracterizat popularitatea în creștere a muzicii ambientale și trecerea acesteia în mainstream la începutul anilor 1990. Într-adevăr, la acea vreme, termenul a fost folosit în exces până la punctul în care sensul său a devenit cel mult opac. Spațiile Chillout au punctat cele mai multe rave-uri și alte petreceri de dans underground, oferind muzică ce evita în mod expres ritmurile dure și bătăile rapide pe minut.
1993
Thomas Köner’s Permafrost a fost vârful de lance al unui nou filon, așa-zis izolaționist, al muzicii ambientale, unul preocupat de câmpuri sonore înghețate și explozii dureroase, de frecvență joasă, care se simțea ca și cum ascultătorul ar fi intrat în cântecele plăcilor tectonice.
1994
Dacă există un disc care a consolidat relevanța continuă a ambientului în anii 1990, acesta a fost Aphex Twin’s Selected Ambient Works Volume II. Rămâne o piatră de hotar pentru capătul mai accesibil al genului, o colecție ușor măturată de fraze armonice calde care se spală peste linii de bas pulsatorii și groove-uri downtempo filtrate.
1999
Cu simpla introducere a unei baterii pulsatorii, Wolfgang Voight (sub pseudonimul Gas, poate o referință la forma muzicală nebuloasă a ambientului) a marcat un nou teritoriu pentru muzică cu o serie de înregistrări, inclusiv Königsforst. Pe acest teren nou, o bătaie de inimă de frecvență joasă putea pompa energie prin nori neliniștiți de sunet și melodie.
2002
Lucrarea extinsă Disintegration Loops a lui William Basinski rămâne una dintre cele mai liniștite și puternice execuții ale muzicii ambientale din acest secol. Cu sunetul literal al materialelor magnetice care cad de pe buclele de bandă în descompunere, simplitatea singulară a acestei lucrări nu încetează să uimească.
2005
În timp ce lucrarea ei există în exces față de ceea ce unii ar putea considera muzică ambientală, L’île re-sonante a lui Éliane Radigue cristalizează atât de mult despre capacitatea genului de a fi profund afectată fără a deveni didactică în vreun fel. Piesele lui Radigue, care deseori se inspirau din interesul ei pentru filosofia budistă, au fost realizate în mare parte cu legendarul sintetizator Arp 2500, care era adeptul creării de tonuri electronice șovăitoare.
2008
Grouper’s Dragging A Dead Dear Up A Hill este un alt disc care a reconturat granițele ambientului. Utilizarea de spații neclare, cavernoase, în care Grouper își îngroapă cântecele, creează un tărâm unic de o frumusețe indistinctă.