Urină spumoasă

În general, proteinele sau polipeptidele au proprietăți amfifile care pot funcționa ca agent tensioactiv și pot forma spumă în urină. Pe de altă parte, anumiți aminoacizi liberi împărtășesc această proprietate și, potențial, pot contribui, de asemenea, la formarea spumei. Exemplul clasic în acest sens este aminoaciduria care poate fi observată în sindromul Fanconi. Printre acești aminoacizi se numără metionina și tirozina, ambii având proprietăți amfifile puternice, iar pacienții cu sindrom Fanconi pot excreta cantități semnificative din acești aminoacizi în urină, depășind 500 mg în 24 de ore (3). Aminoaciduria este, de asemenea, frecventă în mai multe afecțiuni cu disfuncție tubulară proximală, așa cum se observă în boala Dent (4), boala Wilson (5), toxicitatea cadmiului (6) și mielomul multiplu, și a fost descrisă la persoanele cu mutația SLC5A2 care codifică SGLT2 (7). Este doar predicția noastră, fără a fi validată pe larg prin observație, că indivizii cu astfel de afecțiuni au potențialul de a forma urină spumoasă, chiar dacă un dipstick va fi negativ pentru albuminurie. Rămâne de văzut dacă utilizarea pe scară largă a inhibitorilor SGLT2 va crește incidența urinei spumoase.

Fosfolipidele, un constituent al straturilor lipidice ale membranelor celulare, sunt, de asemenea, amfifile. Nu este nerezonabil să ne așteptăm ca celulele rupte care eliberează fosfolipide de membrană în urină, ca în cazul hematuriei microscopice și/sau piuriei fără proteinurie, să contribuie la formarea spumei de urină.

Pentru a aborda acest subiect mai pe larg, am căutat în baza de date a metabolomului uman (HMDB) căutând în mod specific metaboliți în biospecimeni umani cu proprietăți amfifile (8). Căutarea noastră a definit un total de 88 de metaboliți detectați în secrețiile corpului uman, dintre care, 16 au fost detectați în urina umană, așa cum se arată în figura 1. Cincisprezece dintre acești metaboliți sunt săruri biliare primare sau secundare, iar unul este un ester de acid gras. Conținutul acestor metaboliți în urina umană nu a putut fi găsit. Este important de subliniat faptul că aceste substanțe cu proprietăți amfifile sunt prezente în urina normală, ceea ce ar putea explica tendința unor persoane de a forma un singur strat de spumă la urinare, în special dacă urina este concentrată. Este de așteptat ca persoanele cu colestază să aibă un exces al majorității acestor metaboliți în urină, contribuind la formarea spumei. Mai mult, laxativele care stimulează fluxul de bilă în duoden (colagog) sau stimulează producția de bilă de către ficat (coleretic) pot crește potențial excreția de săruri biliare în urină după ce au scăpat din circulația enterohepatică. Persoanele cu hipercreștere bacteriană enterică pot avea potențial o cantitate excesivă de acid glicocolic și de acid glicozodesoxicolic, în timp ce cei cu deficit de carnitină palmitoiltransferază 2 și boala celiacă pot excreta în exces L-palmitoilcarnitină în urină. Se preconizează că astfel de afecțiuni cu un exces relativ în săruri biliare pot fi, potențial, motivul formării spumei urinare în absența proteinuriei.

Ca experiență subiectivă, urina spumoasă este un fenomen foarte variabil, dificil de cuantificat și care nu este referențiat, dar rămâne un test gratuit și o plângere spontană care nu trebuie ignorată. Doar aproximativ o treime dintre pacienții care se oferă voluntar pentru această plângere se va descoperi în cele din urmă că au o proteinurie anormală, astfel încât majoritatea cazurilor de urină spumoasă rămân inexplicabile. Prezența în urină a unor cantități anormale (excesive) de substanțe amfifile prezente în mod normal în urină (ca în colestază), precum și posibilitatea existenței altor substanțe neidentificate cu caracter chimic similar, provenite din anumite alimente sau medicamente, pot explica această discrepanță. Testele dipstick pot rata proteinuria cu lanțuri ușoare libere prin revărsare în gamapatiile monoclonale, astfel încât, dacă urina spumoasă de debut recent este o plângere principală, iar testul dipstick este negativ sau urmărește albuminuria, se recomandă efectuarea unui raport proteină-creatinină urinară, deoarece un raport albumină-creatinină urinară ar fi insuficient. Afecțiunile care pot avea concentrații de săruri biliare mai mari decât cele obișnuite în urină ar putea fi alte cauze potențiale ale acestui fenomen. Încurajăm medicii să pună accentul pe urina spumoasă în primul rând la pacienții lor care suferă de o boală glomerulară recidivantă sau sunt membri ai unor familii cu anumite afecțiuni renale genetice pentru a facilita depistarea precoce a recidivei bolii sau, respectiv, a diagnosticului precoce, care poate avea un impact major asupra rezultatelor. Se așteaptă o mai bună înțelegere a acestui fenomen atunci când profilarea metabolomică urinară va deveni complementară modalităților de diagnostic clinic și de laborator existente, care vor avea potențialul de a descoperi o varietate de substanțe din urină cu proprietăți amfifile. Având în vedere înțelegerea actuală și cunoștințele disponibile, nu recomandăm investigarea urinei spumoase la pacienții care nu prezintă proteinurie. Există cu siguranță mult loc pentru mai multe cercetări pentru a înțelege mai bine urina spumoasă.

• Copyright © 2019 by the American Society of Nephrology