Textul de mai jos provine dintr-un manuscris manuscris recent descoperit, scris de cardinalul de atunci Karol Wojtyła între 1965-1966. Acesta a fost publicat pentru prima dată în limba engleză în 2020. Viitorul papă reflectează asupra predicii Sfântului Pavel din Atena din capitolul 17 din Faptele apostolilor și o folosește ca un cadru pentru articularea credinței creștine în mijlocul unei culturi a necredinței. După manuscris urmează un comentariu de Dr. Scott Hahn.
1. „Așadar, ceea ce voi vă închinați ca fiind necunoscut, eu vă vestesc acest lucru” (Fapte 17:23). Cuvintele rostite de apostol la Areopagus se adresează unui public specific. Dar, în același timp, aceste cuvinte au o arie largă de acțiune și o rezonanță de mare anvergură. Pavel din Tars proclamă un Dumnezeu care s-a revelat în Isus Hristos. Hristos este Cuvântul etern al lui Dumnezeu, Fiul consubstanțial cu Tatăl, martor al misterului trinitar.
Și, în același timp, el este Fiul Omului, cu adevărat uman, născut din Fecioara Maria la „plinirea timpului” (cf. Gal 4,4). Paul din Tars este apostolul lui Cristos răstignit și înviat. El predică în Atena și în toate locurile în care se desfășoară neobositele sale călătorii apostolice prin lumea de atunci. În Cristos, „Dumnezeul necunoscut” se face cunoscut umanității. Atenienii, închinându-se „Dumnezeului necunoscut”, se îndreaptă – potrivit apostolului – nu către altcineva, ci către Cel pe care el însuși îl proclamă: către Dumnezeul care s-a revelat în Cristos răstignit și înviat.
2. Au trecut aproape două mii de ani de la evenimentul atenian. Din generație în generație, Biserica îl vestește omenirii pe Isus Cristos, care „este același ieri și azi și în veci” (Evr 13,8). Mesajul Bisericii ajunge continuu la noi oameni. Cu toate acestea, numărul total al creștinilor nu depășește 30 la sută din locuitorii actuali ai planetei noastre pământești. Astfel, inscripția de pe altarul atenian „Pentru un dumnezeu necunoscut” este încă valabilă, la fel cum cuvintele lui Pavel continuă să fie relevante și astăzi cu privire la Cel pe care omenirea – în cea mai mare parte – „îl venerează ca fiind necunoscut”. Există diferite motive pentru această stare de lucruri.
3. Conciliul Vatican II afirmă că „cei care nu au primit încă Evanghelia sunt înrudiți în diferite moduri cu poporul lui Dumnezeu” (LG, 16). Aici, Biserica privește, în primul rând, la poporul Vechiului Legământ, dar și la adepții Islamului care, evocând credința lui Avraam, „împreună cu noi îl adoră pe Dumnezeul unic și milostiv, care în ultima zi va judeca omenirea” (LG, 16). Apartenența la poporul lui Dumnezeu, potrivit învățăturii Conciliului Vatican II, se extinde și mai mult și implică cercuri tot mai largi. Acest „Dumnezeu necunoscut” din predica paulină de la Areopagus nu este doar Creatorul tuturor lucrurilor. El „dorește, de asemenea, ca toată lumea să fie mântuită și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1 Tm 2,4). Cristos, care i-a răscumpărat pe toți, este o expresie a voinței mântuitoare a Tatălui.
De asemenea, sunt incluși în poporul lui Dumnezeu și „cei … care, fără nici o vină din partea lor, nu cunosc Evanghelia lui Cristos sau Biserica sa, dar îl caută sincer pe Dumnezeu și, mișcați de har, se străduiesc prin faptele lor să facă voia lui” (LG, 16). Și, de asemenea, „cei care, fără vină din partea lor, nu au ajuns încă la o cunoaștere explicită a lui Dumnezeu și care, cu harul Său, se străduiesc să ducă o viață bună” (conciliul adaugă că acest lucru, totuși, nu este posibil „fără harul divin”) (vezi LG, 16).
Papa Sfântul Ioan Paul cel Mare la vechiul Yankee Stadium, New York, în octombrie 1979.
4. Așadar, cât de departe se extinde cercul celor despre care apostolul de la Areopagus spune că „se închină ca necunoscut” (adevăratului Dumnezeu)? Este greu de răspuns la această întrebare pe baza unor calcule și statistici umane. Răspunsul este cunoscut doar de Dumnezeu. Concluziile trebuie trase din ceea ce învață ultimul conciliu despre apartenența la Biserică și „atribuirea” la poporul lui Dumnezeu.
5. Dar și mai puternic tronează chemarea apostolului: „Vai de mine dacă nu voi vesti Evanghelia!”. (1 Cor 9,16). Din moment ce Dumnezeu s-a revelat, în misterul său inefabil, în Isus Cristos, iar Isus Cristos a încredințat acest mister apostolilor și Bisericii, imperativul de a vesti Evanghelia oricărei creaturi răsună neîncetat: celor cărora Evanghelia încă nu le este cunoscută, celor care o cunosc insuficient sau nu o pun suficient în practică și, în sfârșit, celor care o cunosc, dar, din diferite motive, o ignoră. Poate că ar fi necesar ca în multe locuri din lumea contemporană să se construiască un altar nu atât pentru „Dumnezeul necunoscut”, cât pentru „Dumnezeul ignorat”.”
6. „Ceea ce, așadar, voi venerați ca fiind necunoscut, eu vă vestesc acest lucru”. Apostolul din Tars și, împreună cu el, întreaga Biserică, din generație în generație, îl proclamă pe Cristos. El însuși a spus: „Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Și astfel, Biserica îl vestește pe Hristos pentru a-l face mai bine cunoscut pe Tatăl. Și, în același timp, îl proclamă pe Hristos, pentru că în el se manifestă pe deplin misterul umanității. Hristos „îl revelează pe deplin pe om omului însuși” (GS, 22). Aceste două dimensiuni ale mesajului evanghelic sunt strâns legate între ele. În Cristos, ființa umană „îl vede pe Tatăl” și, în același timp, în Cristos, ființa umană se întâlnește cu ea însăși; ea descoperă profunzimea umanității sale și, de asemenea, sensul deplin al existenței și chemării sale, care este înscris în însuși faptul de a fi om.
Timpurile în care Isus din Nazaret și-a desfășurat misiunea mesianică au fost scurte. Cei care l-au ascultat și l-au privit, și mai ales cei care au fost cu el ca discipoli și apostoli, au învățat din nou de la Cristos ce înseamnă să fii om. Această experiență a atins apogeul maturității sale în ziua Cincizecimii. De la venirea Paracletului, din momentul în care au fost „botezați în Duhul Sfânt”, proclamarea lui Hristos s-a împlinit în ei: „Voi veți fi martorii mei” (Fapte 1,8). Această vestire s-a împlinit apoi pentru generații și generații în toți cei care „prin cuvântul apostolilor au crezut în Cristos” (cf. In 17,20; Fapte 4,4; 15,7).
7. Ce înseamnă „a fi martori”? Ce înseamnă „a da mărturie”? Înseamnă: a se uni cu Cristos pentru „a-l vedea pe Tatăl” (cf. Ioan 14,9) în el și prin el. Dar, în același timp, „a fi martori” și „a da mărturie” înseamnă „a citi în Cristos misterul omului”. Înseamnă „a fi om”: a citi în el sensul și semnificația propriei sale umanități, „a trage din el” sub acțiunea Duhului Adevărului, care la rândul său „trage” continuu din el (cf. In 16,13-15). Cristos, în umanitatea sa unică și irepetabilă, este un dar pentru toți. El nu este doar „oglinda” în care ființa umană poate vedea umanitatea îndumnezeită, ci și un dar care îndumnezeiește umanitatea celor care îl primesc. În acest fel, în virtutea Duhului Sfânt, devenim „fii în Fiul”
8. Prin urmare, „a fi martor” al lui Cristos înseamnă „a lua din plinătatea sa”; a intra cumva în acea divinitate-umanitate care, împreună cu el, a devenit „calea, adevărul și viața” (cf. In 14,6) a istoriei umane, și de la el să descoperi o nouă maturitate a propriei umanități, a propriei persoane. În acest proces de transformare, persoana nu se pierde pe sine, nici umanitatea sa, nici dimensiunea sa proprie; dimpotrivă: ea regăsește această umanitate și dimensiunea sa corectă. Nu este oare măsura umanității chiar „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu însuși?
Cristos, o dată pentru totdeauna și pentru toți, a devenit o „piatră de temelie” a realizării efective a acestei dimensiuni fundamentale a umanității prin Duhul Adevărului.
9. Când a fost întrebat: „Învățătorule, ce faptă bună trebuie să fac pentru a avea viața veșnică?”, el a răspuns: „Păstrează poruncile”. De fapt, dimensiunea proprie a umanității este binele moral, virtutea (ca antiteză a răului, a păcatului). La întrebare: „Ce-mi mai lipsește?”, el a răspuns: „Urmează-mă” (cf. Mt 19,21). Acest răspuns evanghelic, atât primul cât și al doilea, este întotdeauna de mare actualitate. Are valabilitate universală. Este supratemporal și, în același timp, concret. Fiecare, ghidat de conștiință, îl poate aplica la sine. Oameni de toate vârstele, educația, statutul și profesia o pot face. Ea se adresează atât tinerilor și adulților maturi, cât și persoanelor marcate de viață, bătrânilor și bolnavilor.
În acest răspuns, Cristos „îl descoperă pe om pe sine însuși” sau mai degrabă confirmă
umanitatea prin virtutea morală care este fundamentală pentru fiecare individ. Mesajul lui Cristos către lume cuprinde tot ceea ce este omenește adevărat, bun și frumos. El se referă la toate domeniile moralității și creativității umane.
10. Răspunsul, însă, nu se limitează doar la această dimensiune. Când Hristos le spune apostolilor și, în consecință, tuturor celorlalți discipoli ai săi din generație în generație: „voi veți fi martorii mei” (cf. Fapte 1,8), el indică o altă dimensiune. Este vorba de dimensiunea sacramentală prin care Cristos însuși acționează într-o ființă umană care se deschide acțiunii sale prin puterea Duhului Adevărului.
„Deoarece Biserica este în Cristos ca un sacrament . . a unei uniuni foarte strânse cu Dumnezeu și a unității întregului neam uman” (LG, 1.1), în această Biserică Cristos acționează în continuare prin sacramentele credinței noastre: de la Botez la Sacramentul Confirmării, de la Euharistie la Sacramentul Reconcilierii (sau al Penitenței) și la Ungerea bolnavilor, prin preoție și căsătorie; el creează întotdeauna condițiile pentru ca ființa umană să învețe plinătatea umanității sale. În același timp, el creează condițiile pentru îndeplinirea misiunii apostolice: „Voi veți fi martorii mei”. Fie ca această misiune să se realizeze în momentele variate ale vieții creștine, în diferitele contexte și vocații. Fie ca ea să se realizeze prin bogăția și multiplicitatea darurilor: „Fiecare primește de la Dumnezeu un dar… propriul său dar” (cf. LG, 2, 11-12).
.